De același autor
Nu am vrut să vorbesc şi nici acum nu sunt atât de convinsă că trebuie să vorbesc într-o ţară în care se trăncăneşte mai mult decât se înfăptuieşte şi unde nimeni nu ascultă. În plus, chiar dacă sunt semnalate întâmplări şi împrejurări grave, în România nu vor fi luate niciodată măsuri potrivite şi imediate. Organele statului, aflate într-un voit şi îndelung proces de degradare, sunt complet letargice sau reacţionează ridicol ori tardiv, în funcţie de interese obscure.
Societatea românească, prin instituţiile sale, agonizează, de mult timp, în metastaza corupţiei. Justiţia face parte dintre organele vitale cuprinse de maladia letală. Cangrena corupţiei atacă, în primul rând, proporţia spiritului uman, după cum vedea Constantin Brâncuşi omul, într-o altă dimensiune a lui, mult mai importantă, desigur, decât cea fizică. De aici, degradarea morală a societăţii, mult mai gravă decât mizeria materială.
În trecut, şedinţele de judecată aveau un rol educativ, oamenii mergeau să asculte apărările fascinante, gândite de avocaţi erudiţi, în faţa unor judecători drepţi şi respectaţi. Justiţia era un important reper moral pentru cetăţeni. Astăzi, mai zăresc, uneori, în spatele sălii de şedinţă, studenţi, în grupuri vesele şi nerăbdătoare, care părăsesc sala după câteva minute, la fel de tumultuos precum au intrat. Îi înţeleg. Probabil, curiozitatea iniţială, după care marele plictis. Pentru ei, ca şi pentru întreaga societate, măreţia autentică este obositoare şi inutilă. Nu au vocaţie şi nici interes, dar să fii jurist îţi poate aduce bani. Am început cu viitorul, care, pe cât de important e pentru o naţiune, pe atât de trist e pentru noi. Tinerii jurişti nu au avut modele şi cred că nici n-ar şti să le recunoască, pentru că li s-a atrofiat, în atâta anormalitate, simţul de a distinge binele de rău. Eu am învăţat din mult prea multele exemple negative, adică din ceea ce nu trebuie să fac.
E o modalitate de autodidacticism.
În sălile de judecată, avocaţii vorbesc chinuitor de mult şi pe lângă dosar, cu un modern limbaj de lemn, sluţind instituţiile materiale şi procedurale. Evident, nu mai interesează frumuseţea problemelor de drept şi nu mai există atenţia cuvenită pentru discursul riguros, ci toate ideile acelea sărace, întoarse pe toate feţele, se îndreaptă către plătitorii de onorarii, iar dacă mai există şi reacţii agresive faţă de judecător, cu atât avocatul e mai bun. Procurorii folosesc aceeaşi metodă, cu un discurs ceva mai scurt, dar la fel de sec şi de steril. Judecătorul, inert, se străduieşte să simuleze atenţia, fără să-i întrerupă, de teama unei sesizări disciplinare. Cred că, nicicând, nivelul de profesionalism nu a fost atât de jos, într-o groapă care ne înghite, de fapt, pe noi toţi.
I-am sfătuit pe avocaţi să pună mâna să citească, pe procurori să vină cu dosare serioase şi bine lucrate. Lupta cu inerţia este epuizantă şi fără succes imediat. Desigur că generalizările sunt nedrepte şi periculoase, dar eu nu vorbesc despre unanimitate, ci despre o majoritate, care tinde spre unanimitate. Fiecare dintre cei care vor citi ştie bine sau ar fi bine să-şi recunoască în care anume categorie se află.
Pentru că vorbeam de apartenenţa la o categorie sau alta, judecătorii, la rândul lor, se împart în epuizaţi şi ignoranţi. La fel, sper ca fiecare, folosindu-şi conştiinţa, să-şi recunoască locul. Epuizaţii sunt cei incomozi, adică profesioniştii corecţi, majoritatea judecători de carieră, care au urcat fiecare treaptă, după o muncă chinuitoare şi examene. Pentru că sunt puţini şi pe cale de dispariţie, ei sunt izolaţi de colectiv, supraîncărcaţi, ca pedeapsă, şi, deci, suprasolicitaţi psihic, uneori nervoşi. Se urmăreşte ca ei să greşească sau, poate, li se va încropi, într-o bună zi, o sesizare disciplinară, pentru nemotivare în termen. Astfel, li se formează impresia că sunt toleraţi, într-un sistem care sufocă, pe măsură ce urci spre instanţele superioare. Aceşti judecători stau până seara, dar nu la taclale, ci ca să-şi citească şi înţeleagă dosarele, după care fug repede să mai prindă un chioşc deschis, pentru a-şi lua ceva de mâncare, şi, apoi, metroul, către casă. Îşi motivează ei înşişi hotărârile, sâmbăta şi duminica. Aşa îşi trăiesc viaţa. Ceilalţi, mulţii, sunt compromişi, solidari, că doar sunt oameni şi colegi, amabili, relaxaţi, cu mult timp liber, înstăriţi. Ei sunt greii, eternii, pietrele care rămân, orice s-ar întâmpla, sub apele care curg tulburi şi în culori politice. Pentru că ei sunt folositori şi folosiţi. Din rândurile lor groase, se fac promovările, în marea lor majoritate. De fapt, cu ei sau, mai bine zis, prin ei se înfăptuieşte justiţia aceea paralelă.
Tot cu ei ar trebui să înceapă reforma. Adică să nu mai schimbăm codurile, ci oamenii. Dar nu să-i reeducăm, ci să-i eliminăm. Măcar acum, după atâţia ani. Inclusiv pe unii tineri, la fel de contaminaţi. Dar suntem, cu adevărat, pregătiţi să vrem acest lucru?
Nu, răspicat, politica românească nu vrea să renunţe la unealta sa indispensabilă, care asigură tuturor politicienilor, fără nicio diferenţă de partid, libertatea şi prosperitatea. Pentru popor, arestări preventive în direct, în transmisiune de la faţa locului, după care urmează valuri de dezbateri tâmpe, la care toată lumea se pricepe, apoi peste toţi şi toate se aşterne uitarea. //
DANIELA PANIOGLU, judecător la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală.
