Democrații americani în exil politic

Exilul politic este mai mult decât o stație de așteptare pentru democrați până la autosabotarea republicană. Pentru mulți este un moment de regândire a strategiei și viziunii.

David Jimenez 27.06.2017

De același autor

 

După alegerile americane din 2016, cei mai mulți dintre democrați se cufundă în negare și furie. Nimeni nu exemplifică mai bine această imaturitate decât Hillary Clin­ton. Ea și-a încurajat par­tizanii mai degrabă să se concentreze pe rănile noi decât să privească înainte, spre viitor. Așa cum spune clar în interviuri, nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina ei sau a Partidului Democrat. Cau­zele sunt mereu externe: sexism, Comey, Rusia, Wi­ki­Leaks, o presă ne­dreap­tă. Eșecul din 2016 pare să fie explicat doar prin forțe și conjuncturi malefice.

 

O astfel de victimizare este dăunătoare chiar și în condițiile în care aceste varia­bi­le ar fi sursa eșecului din 2016, nu deza­s­truoasa ei campanie. Nu WikiLeaks a adus Partidul Democrat la cel mai slab scor al său din anii ’20. Iar abordarea nee­chi­li­brată a scandalului e-mail-urilor nu poate fi cauza pentru care republicanii au ajuns să dețină 33 de guvernatori și controlul asupra a 25 de state (față de democrați, care au numai 5). Chiar dacă Hillary Clin­ton ar fi câștigat președinția, asta nu ar fi făcut decât să ascundă – așa cum a făcut-o popularitatea personală a lui Barack Oba­ma – o mașinărie politică defectă.

 

O bună parte din viitorul democraților es­te destul de clar. Insurgența lui Bernie San­ders din alegerile primare a împins de­finitiv discursul spre stânga, făcând im­po­sibil un eventual centrism de tip „a treia cale“ (precum cel al lui Tony Blair sau al lui Bill Clinton). Până de curând, nu pu­țini erau liderii partidului care cochetau cu ideea unei cooperări prudente în sfera comerțului și a infrastructurii. Însă în­ce­pu­tul dezastruos al Administrației Trump a mutat viziunea democrată asupra Par­ti­dului Republican  într-un registru apo­ca­liptic și confrontațional. Iar acest impuls militant va rămâne probabil chiar și după Trump.

 

Întrebări fundamentale îi bântuie acum pe progresiști, fie ei activiști, donatori sau for­matori de opinie. Incompetența ad­mi­nis­trativă şi carențele morale ale lui Trump vor aduce democraților victorii de mo­ment. Însă este puțin probabilă o re­ve­nire națională.

 

Recuperarea „omului uitat“

 

Cum se explică tranziția clasei muncitoare albe din Midwest către Donald Trump? Pen­tru susținătorii „aripii Sanders“, răs­punsul se află în dislocarea economică ge­nerată de globalizarea necontrolată. Îm­brățisarea „ideologiei luminate a Da­vo­su­lui“, dar și a moravurilor culturale și a in­tereselor economice ale celor din așa-nu­mita categorie a „gulerelor albe“ l-au trans­format pe Donald Trump în ultima speranță a alegătorilor marginalizați.

 

Numai o platformă populistă social-demo­crată poate să-i recupereze pe aceștia din urmă. Vocile moderate din partid (Biden, Obama) nu vor schimbări drastice ale po­li­ticilor, dar sprijină nevoia de a-i re­co­nec­ta pe democrați cu publicul uitat. În con­secință, stânga, spune sociologul Joan C. Williams, trebuie să renunțe la „aroganța insensibilă a elitei profesionale“ și la con­vingerea că țara este animată de bigotism.

 

Dar în zona stângii sunt mulți care con­testă această interpretare. Matt Iglesias și Ezra Klein de la Vox susțin că „politica iden­titară albă“ și an­xie­ta­tea culturală față de schim­barea socială explică cel mai bine victoriile lui Trump în așa-numita „centură de rugină“ (Rust Belt), zona industriei tradiționale. Mai mult decât atât, Frank Rich scrie că „nu există nicio ca­le prin care progresiştii să poată contracara credința oarbă a acelor alegători în­tr-un negustor ambulant care le-a vân­dut leacul universal“. Soluțiile economice progresiste sau un marketing politic mai eficient nu pot învinge prejudecățile și re­sentimentele care se află în inima „trumpentariatului“.

 

Totodată, se contestă şi aportul acestui ba­zin demografic în viitoarele competiții elec­torale. Decupajul Colegiului Electoral, al Senatului și Camerei Reprezentanților îi defavorizează pe democrați, ai căror ale­gători sunt concentrați în mod copleșitor în statele de coastă și în zonele urbane. Astfel, geografia și structurile insti­tu­țio­nale conferă o greutate disproporționată unor zone preponderent albe, cu un nivel re­dus de educație și de bunăstare. Din aceas­tă perspectivă, victoriile demo­cra­ți­lor trebuie să treacă prin orașele depen­dente de oțelării din Pennsylvania.

 

Adversarii se agață de teza unei „ma­jo­ri­tăți democrate emergente“. Această teo­rie populară presupune că o cotă națională tot mai extinsă a electoratului non-alb ar asigura supremația permanentă. Cucerirea clasei muncitoare albe devine inutilă pe fondul unui bazin electoral format dintr-un curcubeu de minorități la care se adaugă așa-numita generație a „milenialilor“, bur­­ghe­zia urbană și sindicatele din sec­to­rul pu­blic. Victoriile obținute în Arizona, Geo­r­­gia și chiar în Texas ar sugera că Ves­tul și Sudul urban divers este câmpul de bă­tălie electorală care contează, nu Mid­west-ul. Ancorate într-o perspectivă li­nia­ră, hege­liană a istoriei, segmente în­tregi ale stân­gii așteaptă ca Trump și de­pen­den­ța re­pu­blicanilor de resentimentul albilor să anun­țe sinuciderea politică ine­vitabilă într-o Americă mai diversă și lu­minată.

 

Limitele progresismului identitar

 

Mark Lilla, un respectat teoretician de la Universitatea din Columbia, a amorsat o bombă intelectuală când, la finalul anului tre­cut, scria despre „Sfârșitul pro­gre­sis­mu­lui identitar“. Deși rămâne ferm un om de stânga, Lilla argumentează că în­chi­de­rea democraților în politica identității – ac­centul pe neajunsurile specifice și ne­voi­le grupurilor marginalizate (LGBT, afro-americani, femei) – echivalează cu o sinu­ci­dere electorală. În timp ce o astfel de politică a produs fără îndoială o societate mai incluzivă, aceasta nu are o retorică unificatoare suficientă pentru „a capta imaginația americanilor despre destinul nostru comun“.

 

Obsesia „diversității“ și a „identității“ a pro­dus o inerție intelectuală a stângii, ne­glijând întrebări fundamentale legate de clasă și cetățenie. Dedicând energia unor ve­ritabile „mine terestre“ culturale – pre­cum problema transsexualilor sau dialogul nesfârșit despre „privilegiul alb și mas­culin“ –, stânga refuză să recunoască fap­tul că politica nu este preocupată de „iden­titatea personală și de recu­noaș­te­rea socială“, ci de „dobândirea puterii“, ceea ce impune în primul rând capacitatea de a rezona și de a te conecta cu elemen­tele comune care adună laolaltă o co­mu­ni­tate politică. Lilla le cere democraților să readucă în centrul discursului progresist chestiunile legate de patriotism, justiție economică și solidaritate națională.

 

Dezbaterea despre limitele progresismului nu este deloc una abstractă. O dispută fe­roce a izbucnit după depunerea jură­mân­tu­lui de către Donald Trump, când or­ga­ni­zatorii marșului femeilor au respins pre­zen­ța unui grup feminist pro-viață. La pre­siunea ONG-ului Planned Parenthood și a donatorilor bogați, noul președinte al partidului, Tom Perez, a întărit faptul că fiecare candidat democrat ar trebui să îm­părtășească „poziția partidului cu privire la drepturile fundamentale ale femeilor“. Confluența treptată dintre baza activistă și clasa donatorilor face greu de crezut că democrații vor putea evita expulzarea mo­deraților cu opinii disidente privind avor­tul, căsătoria, imigrația sau relațiile rasiale din progresismul american.

 

Pe repede înapoi

 

La prima vedere, Obama intră aproape instant în panteonul emblemelor pro­gre­siste: eforturi diplomatice curajoase în pri­vința Iranului și a schimbărilor climatice; reforme radicale asupra sistemului ame­rican de sănătate; reglementarea riguroasă a marilor bănci.

 

Dar competiția asupra moștenirii lui Oba­ma scoate în evidență două școli emer­gente. Cei favorabili succeselor înre­gis­trate sub Obama și Clinton văd în general liberalismul ca „o guvernare demo­cra­tică, pluralistă și prietenoasă cu piața, înrădăcinată în empirism“. Ei cred că se poate ajunge la un tip de „liberalism“ care păs­trează distrugerea creativă a capita­lis­mului, asigurând în același timp plase de si­guranță generoase care să protejeze ca­tegoriile vulnerabile și clasa de mijloc. Ei cred că se poate construi o globalizare „cu o față umană“. Reformiștii sunt în­dră­gos­tiți de Silicon Valley, deschiși spre comer­țul liber și alarmați, dar resemnați de in­flue­nța Wall Street-ului. Marea recesiune și explozia inechității au radicalizat parțial acest grup, dar nu au zdruncinat în­cre­derea în virtuțile extinse ale ordinii li­be­rale bazate pe piața liberă.

 

Pentru adepții lui Bernie Sanders, am­ploa­rea dezintegrării americane necesită o re­voluție, nu o reformă graduală. Anga­ja­mentele americane față de comerțul liber, dar și angajamentele militare extinse tre­buie revizuite. „Financiarizarea“ eco­no­miei globale necesită o intervenție chirur­gicală radicală prin descompunerea me­ga­băncilor. Atașamentul celor din Sillicon Valley pentru economia „start-up“-urilor este un cal troian care duce la erodarea sindicatelor și a măsurilor protecționiste. Socialismul democratic, populismul de stân­ga și marxismul trebuie să se impună în fa­ța consensului liberal extins care plu­tește peste America de după Războiul Rece.

 

Cine va triumfa? Reformiștii sau revo­lu­țio­narii? Viitorul rămâne deschis. Dintre re­for­miști fac parte donatorii partidului, ma­joritatea aleșilor democrați și, în general, alegătorii obișnuiți nonideologici. Până și succesul inițial al lui Bernie Sanders poate fi explicat prin popularitatea profilului său moral şi a sincerității sale în comparaţie cu Hillary Clinton, nu prin popularitatea politicilor sale. Dar niciodată nu trebuie subestimat ce poate realiza un grup de tineri disciplinați și dedicați. Sondajele arată că cei din generația „milenialilor“ văd socialismul în termeni mai favorabili decât capitalismul, un rezultat previzibil al analfabetismului istoric american și al stagnării economice.

 

Publicațiile marxiste pure, precum Ja­cobin, au cunoscut o explozie de audiență; la fel și membership-ul socialiștilor de­mo­crați din America. A reînviat conștiința politică militantă a negrilor, nemaivăzută în ultimii 50 de ani.

 

Alegerile primare din 2018 și 2020 vor testa dacă această stângă încrezatoare poa­te captura cu succes instituțiile de partid, așa cum s-a întâmplat cu aripa lui Corbyn din Partidul Laburist britanic. Imaginați-vă, poate, o ciocnire dramatică între Elisabeth Warren și Joe Biden pentru a lupta îm­potriva lui Trump (sau Pence?, Romney?, Dumnezeu știe).

 

Stânga vede exilul politic ca fiind mai mult decât o stație de așteptare până la autosabotarea republicană. Pentru mulți este un moment de regândire a strategiei și a viziunii. Poate „America profundă“ să redevină din nou „albastră“? Ar trebui abandonată treptat politica identității? A venit vremea să regândim fundamentele capitalismului contemporan? Numai când astfel de întrebări își vor fi găsit răspunsul adecvat, marele partid al lui Wilson, Roose­velt și Kennedy se poate vindeca. Pentru binele său și al națiunii.

 

Traducere de Octavian Manea

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22