De același autor
In fiecare inceput de an scolar, invatamantul romanesc se izbeste aproximativ de aceleasi nemultumiri banale si dezbateri sterile: salariile sunt neindestulatoare, iar scolile nu sunt pregatite sa-si primeasca elevii. Dar, din pacate - as adauga eu -, nici toti profesorii si educatorii... Vorbind despre aceasta din urma nepregatire, ma refer, printre altele, la alegerea metodologiilor de predare, la iesirea din rutina si incremenire, pentru ca lectiile sa devina vii si stimulatoare.
In privinta ministrilor care, de cincisprezece ani incoace, s-au perindat in fruntea ministerului, majoritatea dintre ei nu a facut aproape nimic, in afara de majorari nediferentiate de salarii (la gramada, cum s-ar spune), sub presiunea strazii... sau expuneri despre ineficienta lor reforma. Au fost totusi si cateva exceptii: domnii Mihai Sora si Andrei Marga. Primul a ramas doar cateva luni in fruntea ministerului, prea putin pentru a-si pune in valoare ideile innoitoare. Acestea vizau o reforma in profunzime, adica de continut. Al doilea (ministru pe vremea guvernarii CDR) a conceput un proiect de reforma structurala. Ea viza mai ales planul orizontal al invatamantului, venind cu formule de organizare noi, dupa model occidental, dar neglijand oarecum planul vertical, cel care coboara in profunzimea continutului sau (al disciplinelor propriu-zise) si urca totodata spre componentele etice si spirituale ale acestui continut.
Actualul ministru, domnul Mircea Miclea, combina cele doua planuri care sunt complementare, avand, asadar, in vedere nu numai procesul de instruire a elevilor, ci si formarea lor spirituala, incercand totodata sa-i responsabilizeze pe profesori si in aceasta directie. Acest proiect de reforma completa - fiind pentru multi de neinteles - este violent si pe nedrept atacat. Ziaristi, formatori de opinie, profesori, parinti sunt incapabili sa-si depaseasca niste forme mentale mostenite involuntar de la fostul regim, dar revelatoare pentru profilul lor spiritual. Chiar daca multi dintre ei sunt tineri, in atitudinile lor primeaza ideea de cantitate asupra celei de calitate, iar valorile materiale trec inaintea celor spirituale, pentru ca ei insisi sunt produsul unui sistem de invatamant nereformat, defectuos. Acest fapt se poate surprinde si in judecata lor curenta asupra raportului munca/salariu: revendicarea unui egalitarism cantitativ care ignora diferentierile calitative. Totusi, trebuie recunoscut, pe de o parte, ca salariile in invatamant sunt foarte mici; iar un profesor bun merita cu siguranta un salariu mult mai mare pentru munca lui de calitate; pe de alta parte, ma intreb daca, pentru cazurile de nemunca, de plafonare si blazare, aceste salarii nu sunt oare mult prea mari.
Marturisesc ca printre masurile innoitoare pe care domnul ministru le propune unele m-au cucerit, cum ar fi, de pilda, ideea de exigenta. In sprijinul acesteia apare si cea de majorare salariala selectiva, avand drept criteriu de evaluare calitatea predarii. Mariri nediferentiate de salarii incurajeaza mediocritatea. O alta propunere - cea mai criticata - m-a entuziasmat din primul moment. Este propunerea ca fiecare elev sa planteze un copac si sa-l ingrijeasca. Scopul acestei actiuni, se precizeaza, nu este impadurirea tarii, ci formarea spirituala a tinerilor. Plantarea unui copac si ingrijirea lui “ofera o lectie de viata, ofera o educatie etica”. Elevul isi va innobila astfel relatia cu lumea din jur, el va intra intr-un alt fel de raport cu ea, intemeiat pe simpatie, afectivitate si etica. Desigur, domnul ministru are in vedere si alte modalitati decat “anul copacului”, pentru a trezi sensibilitatea elevilor. Aceasta initiativa tine, cu certitudine, de restructurarea sistemului de invatamant in dimensiunea sa verticala, ca adancime si inaltime, asa cum aratam mai sus.
Lucrand in invatamant, tocmai in lunga perioada comunista, mi-am dat seama de tarele sistemului. Erau carente programate in vederea formarii “omului nou”. Se mergea pe ideea de cantitate - o uriasa cantitate informationala -, si nu pe cea de calitate; se mergea pe memorie mai mult decat pe judecata; pe o interpretare materialista, impusa politic, la fiecare disciplina. Toate acestea au distrus la elevi, prin ricoseu, scara valorilor spirituale, constiinta adevarului, spiritul critic. Aceste valori nu prind viata fara o cultura a libertatii si a demnitatii umane. Exigenta unei obediente oarbe fata de Partidul Comunist a sufocat la tinerii de atunci imaginatia, sensibilitatea, ducand la stereotipie, la repetarea identicului, inabusind creativitatea. Uscaciunea interioara, opacitatea, intalnite la multi dintre dascalii de azi, de acolo se trage. Ei lucreaza mecanic, fara entuziasm, iar gandul ca de calitatea muncii lor depinde profilul uman al generatiei de maine nu-i prea intereseaza.
Din aceste considerente, invatamantul de toate gradele ar trebui sa-si propuna ca scop subsidiar refacerea la tineri a acelor componente psihice care, asa cum spuneam, au fost inabusite in comunism: spiritul adevarului, al libertatii si al responsabilitatii, spiritul critic, imaginatia, sensibilitatea, nevoia de vis si de visare, fara de care nu poate exista forta creativa in nici un domeniu si nici relatii interumane demne de acest nume. Efectele se vad cu prisosinta in societatea noastra de azi.
In loc de concluzie, va felicit, domnule ministru, pentru ca aveti in vedere refacerea prin scoala a fibrelor noastre interioare distruse. Si, parafrazandu-l pe Constantin Noica, inchei cu indemnul: “Sa ne rugam pentru acei frati ai nostri care n-au inteles nimic din plantarea copacilor dumneavoastra”.
Cluj, 25 septembrie 2005
P.S. Pentru a fi dreapta, trebuie sa spun ca invatamantul comunist a realizat totusi cateva reforme in principiu importante, dar care au ramas absolut ineficiente, operand doar in planul orizontal: obligativitatea invatamantului general; gratuitatea pentru toate gradele de invatamant; eforturi pentru eradicarea analfabetismului.
(Titlul apartine redactiei)
