Este Klaus Iohannis un patriot?

Doru Radosav 09.12.2014

De același autor

Klaus Iohannis se află la intersecţia a două mari întrebări. Una care vine dinspre alegători: „Cum s-a putut vota un sas (german) la funcţia de preşedinte al României?” şi una care vine dinspre el însuşi: „Cum aş putea fi eu, un sas, preşedinte pentru România si pentru poporul român?”.

 

 

Întotdeauna, pentru a te defini ca patriot, trebuie să te raportezi la o comunitate, et­nie, popor, ţară, teritoriu. O astfel de ra­portare presupune în mod real o situare, de cele mai multe ori, gra­duală şi concentrică, de la casă la ţară, de la locul na­tal şi de domiciliu la te­ri­toriul ţării. Patriotismul, dincolo de retorica afectiv-etnică, trebuie „teri­to­ria­li­zat”, ancorat adică, din afectiv să devină efectiv.

 

Klaus Iohannis se situează azi, concentric şi gradual, de la Sibiu, în Transilvania şi apoi în România. Cea mai importantă si­tuare pentru el este acum în România, pen­tru că el nu este un cetăţean sau locui­tor oarecare cu domiciliu stabil sau flo­tant, ci este câştigătorul preşedinţiei Ro­mâniei, adică un locuitor cu adresă pre­s­curtată şi directă: România. Din această perspectivă, el este într-un fel delocalizat ca cetăţean cu domiciliu stabil sau flotant şi relocat în România. Călătoriile şi de­pla­sările electorale prin ţară au produs aceas­tă delocalizare şi situare a lui într-un în­treg teritoriu naţional, adică pretutindeni. Aceste călătorii au avut semnificaţia cons­trucţiei şi înscrierii treptate a unei co­mu­niuni tainice între conducător şi ţară sau între Klaus Iohannis şi poporul român.

 

În această situare, Klaus Iohannis se află încă la intersecţia a două mari întrebări. Una care vine dinspre alegători: „Cum s-a putut vota un sas (german) la funcţia de preşedinte al României?” şi una care vine dinspre el însuşi: „Cum aş putea fi eu, un sas, preşedinte pentru România şi pentru po­porul român?”.

 

Dintr-o altă perspectivă, mai pregnant electorală, Klaus Iohannis s-a aflat la in­tersecţia tensionată a două repere pro­ble­matice ale discursului electoral, şi anume, sub presiunea indirectă a sloganului elec­toral al PSD „Suntem mândri că suntem români!” şi sub presiunea proiectului ne­liniştitor de autonomie a ţinutului se­cu­iesc lansat de UDMR. Ambele se revendică drept două entităţi discursive care au ma­ximizat retorica electorală. Primul trimite spre un mesaj subliminal, şi anume, Vic­tor Ponta este un român „corect con­fe­sio­nalizat”, adică ortodox, iar competitorul Klaus Johannis nu este român şi „incorect confesionalizat”, adică reformat. Al doilea reper problematic este maximizat din ra­ţiuni recuperatoare şi de re­alimentare la cote radicale ale proiectului etnico-po­litic al UDMR. În cazul aces­tui reper, aş insista asu­pra preistoriei şi istoriei pro­iectului de autonomie teri­torială. Acest lucru îl face cu atât mai determinat, cu cât în discursul public şi în analizele politologilor s-a instalat o anumită ig­no­ranţă voită sau „inocentă”.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1290/foto_radosav.jpg

Klaus Iohannis la Alba Iulia, de Ziua Naţională a României (foto: Iancu Andrei)

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin­tr-un rescript imperial din 1783, Iosif al II-lea, împăratul luminat al Imperiului Habs­burgic, cea mai modernă alcătuire sta­tală a Europei acelei epoci, anulează autonomiile politice ale saşilor şi ale se­cuilor în scopul îndeplinirii unui obiectiv de modernizare a societăţii transilvănene. Ieşirea din medievalitatea privilegiilor co­lective şi înscrierea în raţionalizarea şi mo­dernizarea administraţiei a fost un ţel esen­ţial. De la privilegiile colective la ce­tă­ţenia modernă, de la individul indivizibil unui corp privilegiat medieval la individul cetăţean în sens liberal, proiectul imperial a anticipat memorabil construcţia lumii moderne, prin ieşirea din autonomiile etnico-politice de factură medievală. După 1867, autorităţile de la Budapesta ale statului austro-ungar au definitivat acest proiect, au desfiinţat autonomia secuiască şi au reorganizat-o în formula ad­mi­nis­trativă modernă a comitatelor.

 

În proximitatea unor astfel de tensiuni, cum se vede Klaus Iohannis un preşedinte patriot care să înlăture „neliniştile” spe­cu­lative şi electoraliste şi cum se vede ne­voia de a asocia calitatea patriotică de un preşedinte sas-german într-o societate post­comunistă ulcerată de toate ex­pe­ri­en­ţele primitiv-naţionaliste ale extremiştilor din toate taberele etnico-politice? Cred că a fi patriot înseamnă a-ţi iubi locul şi a te raporta cu afecţiune la casă, la stradă, la localitate şi la ţară. Această relaţie afectivă teritorială se construieşte atât etnic, cât şi extraetnic. Mă prevalez în acest sens de cuvintele unuia dintre cei mai mari is­torici francezi, Pierre Chaunu, profesor uni­versitar la Paris care, la sfârşitul săp­tămânii, făcea naveta între capitala Fran­ţei şi satul său natal unde profesa ca pas­tor reformat: „Cred în libertate, cred în respectul faţă de viaţă, cred că civilizaţia din care ne tragem mai are de adus lu­mii ceva... cobor din ţărani ce au trudit veacuri în şir spre a face să rodească orzul şi castanii, grâul şi viţa de vie... Îmi iubesc familia şi iubesc această ţară şi prin mijlocirea patriei mele iubesc toa­te celelalte patrii ale oamenilor. Uni­ver­sa­lismul meu este ţărănesc, precis şi con­cret”. A fi patriot înseamnă a-ţi iubi locul care este înscris patriei.

 

Prin urmare, Klaus Iohannis este patriot prin legăturile şi capilarităţile totale şi com­plexe pe care le are cu pământul aces­tei ţări care s-au construit și împreună cu extraetnici de-a lungul timpului. Iar dacă există un patriotism al locului, al apar­te­nenţei teritoriale etnice şi supraetnice, există şi un patriotism al faptei, al calităţii conducătorului, dincolo de apartenenţa lui etnică. Se vehiculează astăzi în spaţiul ro­mânesc cu tot mai mare insistenţă o nostalgie tâmpă cum că Nicolae Ceauşescu ar fi fost un mare patriot. Nu poţi fi pa­triot dacă-ţi înfometezi turma, dacă o su­pui frigului şi fricii. Să iubeşti cu foame, frig şi frică goleşte de conţinut pa­trio­tismul. Patriotismul ca apartenenţă şi pa­triotismul ca faptă care s-a validat în le­gis­la­turile de primar al Sibiului este răs­pun­sul perfect şi descurajator la întrebările insidioase.

 

Un exemplu de comuniune a patrio­tis­mu­lui cu teritoriul ţării, un exemplu de pa­triotism ca stare de proximitate teritorială umană, comunitară poate fi dat de răs­pun­sul pe care l-am primit când, că­lă­to­rind prin Maramureş, am stat de vorbă cu niş­te ţărani români pe care i-am în­tre­bat cu cine votează. Mi-au răspuns că-l vo­­tea­ză pe Iohannis. La următoarea mea în­tre­bare, de ce votează un preşedinte sas, răs­pun­sul a fost: „pentru că este de-al nostru”.

 

Domnule preşedinte Klaus Iohannis, acest popor merită să fie iubit cel puţin dintr-un singur motiv, şi anume acela că un ase­me­nea popor este uşor de iubit.

 

* Prof. dr. Doru Radosav este directorul Departamentului de Istorie Medievală, Premodernă şi Istoria Artei la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22