Cum au schimbat Constituţiile faţa României

În contextul preconizatei revizuiri a Constituţiei,  este necesară o trecere în revistă a principalelor caracteristici pe care Legea fundamentală le-a avut din 1866 şi până azi.

Belgia este primul stat în care o Cons­tituţie scrisă a precedat regalitatea şi asta pentru că înainte de 1830 nu a exis­tat un stat independent pe te­ri­toriul Belgiei. Au existat de fapt co­munităţi urbane care s-au aliat de­se­ori pentru a-şi apăra libertatea în faţa expansiunii regilor vecini.

Constituţia belgiană, ca şi prima Constituţie a României, a fost adop­tată datorită alianţei conservatorilor cu liberalii (la noi această coaliţie l-a înlăturat în 1866 pe domnitorul Ale­xandru Ioan Cuza, a adus un prinţ stră­in şi a adoptat o Constituţie, ace­leaşi etape ca şi în Belgia).

1866-1948: bazele statului de drept

Constituţia din 1866 este inspirată aşadar din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa.

Printre ideile inovatoare se află prin­cipiul suveranităţii naţionale, prin­ci­piul reprezentativității, principiul de­mocratic al separaţiei puterilor în stat, monarhia constituţională ere­di­tară, recunoaşterea drepturilor omu­lui, libertatea conştiinţei, a presei, ega­litatea în faţa legii, libertatea de exer­citare a drepturilor politice nu­mai pentru creştini, dreptul la azil politic, protejarea refugiaţilor şi drep­tul sacru şi inviolabil la proprietate.

Această Constituţie era completată de o lege electorală care menţinea votul censitar, alegătorii fiind împărţiţi în patru categorii, după avere.

Constituţia din anul 1866 a constituit baza juridică a regimului monarhiei constituţionale din România până în anul 1923.

După Marea Unire din 1918, a fost adoptată Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât actul fundamental din 1866 şi ca­re a pus bazele statului de drept, stat confiscat apoi odată cu venirea comuniştilor la putere, în 1945.

Constituţia din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, când apare o nouă lege fundamentală elaborată la iniţiativa Regelui Carol al II-lea, act care concentrează de fapt toate pu­terile politice în mâna regelui. Aceas­tă Constituţie a fost suspendată în sep­tembrie 1940, în contextul eve­ni­mentelor care au dus la abdicarea Re­gelui Carol al II-lea.

O precizare importantă. Totuşi, re­gimul monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea nu poate fi considerat o dic­tatură clasică, la fel ca majoritatea re­gimurilor apărute în Europa după 1933, anul în care Hitler ajunge la putere în Germania, în urma unor alegeri, de­oarece a menţinut în pre­vederile Cons­tituţiei unele elemente ca­rac­te­ristice democraţiei par­la­men­tare.

1948-1991: dictatura proletariatului

Perioada cuprinsă însă între 1948 şi 1949 marchează desăvârşirea cons­trucţiei staliniste în Europa Centrală şi de Est. Regimurile politice instau­rate, aşa-zisele „democraţii po­pu­lare“, au fost rezultatul strict al ocu­paţiei sovietice. Constituţiile de după război din Eu­ropa Centrală şi de Est ara­tă în mod clar alinierea lor la mo­delul Cons­tituţiei sovietice din 1936.

Constituţia din 13 aprilie 1948 re­prezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic.

Articolul 2 din Constituţie spune că „Re­publica Populară Română a luat fiinţă prin lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare, îm­po­triva fascismului, reacţiunii şi im­perialismului“.

Pentru prima oară în istoria vieţii po­litice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948, este înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, organul suprem al pu­terii de stat devenind Marea Adu­nare Naţională. Abia după 1989 se face din nou distincţia dintre cele trei puteri ale statului.

Constituţia din 1948 a fost abrogată pa­tru ani mai târziu prin intrarea în vi­goare a Constituţiei din 1952, care de­finea mult mai precis baza politică a statului „democrat-popular“, fun­da­mentată pe dictatura pro­le­ta­ri­a­tului.

Urmează, după numeroase modificări, Constituţia din august 1965, care, spre deosebire de constituţiile so­cia­liste anterioare, fundamentează mo­nopolul unei unice formaţiuni politice - Partidul Comunist Român.

1991: baze democratice

Constituţia din 1965 a fost abrogată la 8 decembrie 1991 în urma re­fe­rendumului naţional. După aproape 50 de ani, România avea din nou o Constituţie democratică (şi Bulgaria a modificat Constituţia tot în 1991).

O inovaţie în acest act fundamental se referă la reintroducerea sistemului bicameral, care a constituit o tradiţie a vieţii parlamentare româneşti. Cons­tituţia din anul 1991 reprezintă cadrul legal fundamental pentru or­ganizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze de­mo­cratice.

Această Constituţie garantează plu­ra­lismul politic, dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, modul de constituire şi funcţionare a partidelor politice, pro­tecţia cetăţenilor români în stră­i­nă­tate, dreptul la liberă circulaţie, drep­tul la viaţa privată.

2003: integrarea euroatlantică

Întrucât România se pregătea la începutul anilor 2000 să facă un nou pas istoric, respectiv aderarea la Uni­unea Europeană şi NATO, în anul 2003 s-a iniţiat procedura de re­vi­zuire a Constituţiei din anul 1991, în scopul adaptării acesteia la noile re­alităţi politice, economice, sociale şi culturale din societatea românească.

La 18 şi 19 octombrie 2003 a avut loc referendumul naţional pentru re­vi­zu­irea Constituţiei. Prezenţa la vot a fost de 55%, din care peste 89% au votat DA.

În noua Constituţie este consacrat prin­cipiul constituţional al egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, asi­gurându-se accesul femeilor la funcţiile publice şi demnităţi în ace­leaşi condiţii cu bărbaţii.

În condiţiile aderării României la Uni­unea Europeană, se acordă cetă­ţe­ni­lor Uniunii Europene dreptul de a ale­ge şi a fi aleşi în autorităţile admi­nistraţiei publice locale din statul mem­bru pe al cărui teritoriu îşi au re­şedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi ce­tăţenii acelui stat.

În domeniul justiţiei, este re­gl­e­men­tată detaliat organizarea şi func­ţio­narea Consiliului Superior al Ma­gis­traturii, acesta devenind garant al in­dependenţei justiţiei.

Între cutume şi legi scrise

Constituţia are un caracter de supremaţie, în raport cu toate celelalte legi scrise sau nescrise.

Există câteva state în care Constituţia, legea fundamentală a unui stat, este nescrisă (Marea Britanie, Israel sau Noua Zeelandă). E vorba de fapt de o varietate de norme care stau la baza întregului sistem legislativ şi instituţional al respectivului stat.

În Marea Britanie, profesorul A.V. Dicey a făcut pentru prima oară diferenţa dintre normele constituţionale referindu-se la distincţia între dreptul strict (strict law) care cuprindea cutuma străveche şi sursele scrise (Statues) şi convenţiile constituţionale (conventions of the constitution).

În ultimii 25 de ani, în Marea Britanie s-au purtat discuţii doctrinare foarte aprinse, având la bază ideea dacă a sosit sau nu timpul ca Regatul Unit să aibă sau nu o Constituţie scrisă, ca mai toate statele federale moderne.

Constituţiile scrise sunt însă cele care predomină în majoritatea statelor. Legea fundamentală apare, aşadar, sub forma unui act unic, unitar şi sistematic, care cuprinde principalele norme de organizare a statului.

Iniţial, în secolul al XVIII-lea, cuvântul „constituţie“ a fost utilizat pentru a desemna o lege fundamentală a statului care conţinea norme ale organizării statului burghez şi consacra drepturile şi libertăţile proclamate de revoluţiile din America (1787) şi Franţa (1789).

În acelaşi sens, regăsim cuvântul „constituţie“ şi în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

În perioada în care burghezia lupta împotriva absolutismului monarhic, prin termenul de „constituţie“ au fost desemnate acele legi care limitau puterea monarhului şi garantau exercitarea drepturilor şi libertăţilor, „drepturi inalienabile, naturale şi sacre“.

Cu timpul, sensul noţiunii de „constituţie“ se dezvoltă cu referire la normele de asigurare şi garantare a drepturilor omului, care trebuie să fie cuprinse într-o lege sintetică şi care să se constituie într-o garanţie în lupta împotriva puterii discreţionare a monarhului.

Apare astfel sensul de constituţie, adică un document scris ce confirmă existenţa pactului social originar, pe care îl regăsim în teoria contractului social fundamentată de J.J. Rousseau. Este de fapt momentul, important, în care constituţiei i s-a atribuit un nou caracter, de supremaţie, în raport cu toate celelalte legi scrise sau nescrise.

Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către fostele colonii engleze din America, după 11 ani de la cucerirea independenţei. În anul 1787, SUA adoptă Constituţia federală americană, numită şi „Constituţia de la Philadelphia“.

Au urmat apoi constituţiile din Franţa (1791, 1793, 1795), precum şi constituţiile adoptate în alte ţări ale Europei sub influenţa constituţionalismului francez (Constituţia Suediei la 8 iunie 1809, Constituţia Norvegiei la 17 mai 1814).

Revenind în ziele noastre, odată cu apariţia UE, a luat naştere şi „confruntarea“ dintre dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană.

În anii 2000, date fiind aspiraţiile euro-atlantice ale candidatelor la NATO şi UE, mai multe state şi-au modificat sau revizuit constituţiile.

Cehia a adoptat legea constituţională din octombrie 2001, care modifica o serie de dispoziţii din Constituţia adoptată în 1993 (rangul de prioritate pentru tratatele internaţionale şi transferul de puteri către organizaţiile internaţionale).

România a făcut acelaşi lucru în anul 2003, revizuind actul fundamental din 1991.

Din acest motiv, revizuirea constituţională a devenit frecventă în statele Uniunii Europene şi în multe sisteme democratice (cu excepţia Statelor Unite ale Americii).

Anumite state, din motive ce ţin de structura lor federală sau normativă, îşi revizuiesc constituţia mai des decât altele, este cazul Germaniei (53 de legi de revizuire după anul 1949) sau al Austriei.

Revizuirea constituţională poate fi totală (de exemplu, Finlanda în 2000 sau Elveţia în 1999) sau parţială.

Este, evident, situaţia cea mai frecventă (România în 2003, Franţa în 2005, 2007 şi 2008, Italia în 2002 şi 2003, Belgia, de 22 de ori din anul 2000 până în prezent).

Derapaje constituţionale în Europa de Est

După Ungaria şi Cehia, România propune o revizuire a Constituţiei care ridică probleme statului de drept.

În contextul evenimentelor din anul 1989, Ungaria a fost singurul stat din fostul bloc estic care nu şi-a înlocuit legea fundamentală după schimbarea regimului, rămânând până în 2011 cu Constituţia din octombrie 1989.

Pe lângă faptul că a funcţionat peste două decenii cu vechea Constituţie, din timpul regimului comunist, Ungaria a ridicat şi numeroase controverse în momentul în care s-a constatat că noua lege fundamentală a fost adoptată prea repede, fără o largă consultare, şi reflectă în exces ideologia partidului aflat la putere. Un alt abuz identificat de Bruxelles este şi politizarea unor instituţii care trebuie să rămână independente.

Parlamentul ungar a adoptat în aprilie 2013 câteva modificări extrem de controversate ale Constituţiei. Cel mai criticat amendament este cel care limitează competenţele Curţii Constituţionale.

După acest exces de putere al premierului Viktor Orbán, mai multe state UE, Germania, Olanda, Finlanda şi Danemarca, i-au cerut preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, să propună un mecanism european de intervenţie împotriva ţărilor membre suspectate că încalcă principiile statului de drept şi valorile fundamentale ale Uniunii Europene.

Cum poate reacţiona UE la călcarea în picioare a principiilor democraţiei şi statului de drept?

Prin recursul la articolul 7 al Tratatului de la Lisabona, care stipulează suspendarea dreptului unui stat membru de a vota în forul executiv suprem al UE, deci în Consiliul European, în cazul unor „grave şi persistente violări“ ale valorilor fundamentale ale Uniunii.

Şi în Cehia derapajele constituţionale sunt la modă.

De la ascensiunea lui Miloš Zeman la preşedinţie, Republica Cehă pare să regreseze din punct de vedere democratic. Doar apartenenţa la UE mai poate fi o garanţie împotriva unei derive oligarhice, scria săptămâna trecută cotidianul praghez Lidové Noviny.

Cel mai frapant exemplu a fost alegerea preşedintelui. În ciuda avertismentelor lansate de aproape toată comunitatea politologilor şi a constituţionaliştilor, partidele n-au ştiut să ţină seama de argumentele care le avertizau împotriva implementării unei alegeri prezidenţiale cu scrutin direct. Parlamentarii au decis în februarie 2012 ca şeful statului să fie ales prin vot universal direct.

După criza guvernamentală din iunie, preşedintele Republicii, Miloš Zeman, a decis (numind un guvern de tehnocraţi condus de fostul său consilier, Jiří Rusnok) să boicoteze parlamentul.

Destinul democraţiei din Republica Cehă este astăzi strâns legat de succesul integrării europene şi de democratizarea Europei în ansamblu, mai scrie cotidianul praghez.

În fine, după ce în România USL a anunţat intenţia revizuirii Constituţiei şi crearea Comisiei de Revizuire a Constituţiei condusă de preşedintele Senatului, criticile nu au întârziat.

Printre propunerile controverstate, aşa cum apar ele într-un document pe site-ul www.expertforum.ro, se află mai multe amendamente despre care specialiştii în drept constituţional spun că încalcă statul de drept.

La Art.61 (1), se spune că „Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român, forul suprem de dezbatere și de decizie al națiunii și unica autoritate legiuitoare a țării“. Acest amendament reprezintă cheia întregii revizuiri constituționale și prin prisma lui trebuie citite celelalte articole care discută despre împărțirea de competențe între diferitele instituții ale statului. Practic, echilibrul între puterea judecătorească, cea executivă și cea legislativă se rupe, parlamentul impunându-se în fața oricărei alte puteri în caz de conflict.

De fapt, după intrarea în vigoare a noii Constituții, conflictele de natură constituțională între puterile statului, care trebuie rezolvate de CCR, vor dispărea, pentru că decizia finală va aparține mereu parlamentului.

În practică, dacă intră în vigoare Constituția modificată, prin aplicarea articolului 61, chestiunile controversate vor fi tranșate în mod definitiv de către parlament.

Mai mult, în privința referendumului, parlamentul capătă puteri uriașe. Dacă acum punctul de vedere al parlamentului cu privire la referendumul declanșat de președinte este pur consultativ, în noua formă, fără acordul expres al parlamentului, niciun referendum nu va mai putea fi organizat. În plus, se interzice prin Constituție organizarea de referendumuri care să privească aspecte legate de o eventuală revizuire constituțională. În condiţiile în care Constituţia include prevederi care vizează principiile fundamentale de funcţionare a statului, drepturile cetăţeneşti şi construcţia instituţională a României, este greu de imaginat ce subiecte pot face obiectul unui referendum astfel încât acesta să nu poată fi pus în legătură cu o eventuală revizuire constituţională.