America, Europa, Romania

Americanii sunt obisnuiti cu demonstratiile, protestele si actele politice non-conformiste. Dar niciodata pana acum nu s-au confruntat cu o demonstratie de forta desfasurata in propria lor tara de milioane de oameni ce nu sunt nici macar cetateni americani si care, mai mult, nici macar nu se afla in mod legal in . Punctul critic a fost atins pe 1 Mai, cand milioane de latino-americani ilegal prezenti pe teritoriul SUA au incercat sa se impuna in forta prin boicoturi si demonstratii de o amploare si indrazneala fara precedent istoric. Agenda lor este eterogena: de la legalizarea statutului de emigranti pana la acordarea cetateniei, de la abolirea granitelor la retrocedarea catre Mexic a Californiei. In spatele lor, organizatori si instigatori, aceleasi grupuri de stangisti, comunisti si radicali gata oricand sa faca orice pentru a destabiliza “capitalismul si Occidentul imperialist”, in vederea “revolutiei globale”. Fapt este insa ca rolul de catalizator al acestor grupari este pana la urma irelevant, realitatea demografica si culturala a presiunii latino-americane asupra Americii anglo-saxone fiind un fapt ce, mai devreme sau mai tarziu, s-ar fi impus public, fara nici un fel de ajutor din partea activistilor de profesie. Problema este deci mult mai grava.

Dupa demonstratiile de forta de la 1 Mai si urmarirea in direct de catre public a numarului imens de “ilegali” contestatari (numarul participantilor la evenimentele de strada fiind estimat la peste 10 milioane), situatia trece din registrul problemei ascunse sub covor in acela al unei potentiale crize majore. Americanii obisnuiti vad acum cu stupoare cum infiltrarea treptata a emigrantilor ilegali a atins o masa critica si s-a transformat peste noapte intr-o maree ce, cred multi, va zgudui din radacini sistemul american. Cand zgomotul si confuzia momentului se vor linisti, America va constata ca lucrurile nu mai pot fi niciodata ca inainte si va deveni deplin constienta ca a intrat intr-o noua era a istoriei sale. Abia atunci vor fi intelese pe deplin vocile ce spun de cativa ani buni ca un nou ciclu istoric se deschide, odata cu actualele valuri de migratie.

Implicatiile sunt enorme. Din punct de vedere economic, emigrantii ilegali au incercat o lovitura de forta si un boicot. Desi nereusita, incercarea reprezinta un semnal ca scenariul in care o economie dezvoltata poate deveni obiectul santajului unor mase nici macar inregistrate formal in sistem este posibil. Din punct de vedere al securitatii nationale, evenimentele au aratat cat de greu este azi sa protejezi teritoriul national in fata presiunii emigratiei ilegale. Daca cel mai puternic stat democrat-liberal nu este capabil, in noile conditii globale, sa-si securizeze granitele, ce putem deduce din aceasta despre viitorul societatilor deschise? Din punct de vedere politic, s-a pus in lumina incapacitatea sistemului democratic de a reactiona prompt, el fiind blocat ,pe de o parte, de interesele celor ce ii angajeaza pe muncitorii ilegali, beneficiind astfel de forta de munca ieftina, si, pe de alta parte, de prezenta masiva a minoritatilor latino ca bloc electoral. In sfarsit, deasupra tuturor este problema demografica. Spre deosebire de vechii emigranti europeni ai secolelor XIX si XX, noii emigranti se asimileaza greu sau deloc, reconstituind enclave etnice peste tot unde se regrupeaza in noi comunitati. Daca actualul trend se mentine, se pune in discutie insusi viitorul continuitatii demografice si culturale a SUA, existand pericolul ca, in chiar cursul vietilor noastre, aceasta sa devina o tara latino-americana. Altfel spus, ca America anglo-saxona, asa cum o cunoastem, sa dispara ca entitate politica si culturala.

Nu doar o problema americana

In evaluarea acestor evolutii surprinzatoare, cea mai notabila concluzie este insa ca actuala criza a emigrantilor din SUA nu este doar o problema americana. Semnificatia ei deriva tocmai din functia de revelator pe care o joaca. In fapt, descoperim in ea un model specific azi intregii civilizatii occidentale. Privind actualele tendinte, nu putem sa nu ne intrebam: care va fi peste 50 de ani configuratia culturala, sociala, religioasa si demografica a spatiului pe care-l numim Occident? Dar peste 100? Ce populatii, societati si culturi vor creste si se vor inmulti intre New York si Los Angeles, sau intre Bucuresti si Paris peste 100 de ani? Cine va mosteni si stapani Europa? Dar America? Dupa o decada dedicata multiculturalismului, globalizarii si “lumii fara frontiere”, aceste intrebari se impun brutal si abrupt dezbaterii publice occidentale. Devine din ce in ce mai clar ca nu exista nici un fel de garantii ca Europa si America vor putea mentine aceleasi modele culturale si demografice in orizontul secolului urmator. Si aceasta nu este doar o chestiune de migratie si demografie.

In ultima suta de ani, lumea occidentala a evoluat in directia cosmopolitanismului si a secularismului, institutionalizand schimbarea radicala ca element structural al ordinii sociale. Prin urmare, structura sociala si culturala a Occidentului a pierdut o buna parte din rigiditatea, inertia si rezistenta reflexa la schimbare, caracteristice tuturor societatilor din trecut. Aceasta autoflexibilizare este buna cand vrei sa adopti cat mai rapid inovatii tehnologice si sa generezi crestere economica sustinuta, dar este problematica atunci cand vrei sa-ti mentii identitatea, continuitatea si rezilienta istorica. Cand aceasta volatilitate structurala autogrefata in propriul corp social este dublata de presiunea culturala si demografica externa, scenariul unei mutatii sociale semnificative este nu numai posibil, dar chiar predictibil. Care va fi insa directia acestei transformari ramane o intrebare deschisa.

Migratie, demografie si amurgul evului iluminist

Fortata de evenimente, dezbaterea publica privind viitorul civilizatiei occidentale pare astfel sa intre acum intr-un nou stadiu, mai putin retoric si mult mai realist. In incercarea de a identifica directia viitoarelor transformari s-au conturat mai multe teme privilegiate. Prima este evident cea a latino-americanizarii SUA - o tema pana ieri “incorecta politic”, mutata acum in plin prim-plan si sustinuta de figuri publice respectabile. Aici n-ar fi de spus decat ca cifrele vorbesc de la sine si ca dezbaterea se limiteaza momentan la a urmari si a descoperi cu stupoare unde conduce logica acestor cifre. Departamentul Securitatii Interne recunoaste numarul de 12 milioane de “ilegali”, Wall Street Journal vorbeste de 20 de milioane. Alte estimari se ridica la 28 de milioane. Acestora li se adauga cele 35 de milioane de latino (avand o crestere anuala naturala de 2%) aflati legal pe teritoriul SUA ca cetateni sau rezidenti. Este comun acceptat ca aproximativ 10.000 de mexicani trec zilnic ilegal granita pe teritoriul american. In acest ritm, estimeaza Centrul de Studii ale Emigrarii, SUA va fi o tara latino-americana inainte de finele acestui secol, hispanizarea unor regiuni intregi din sud si sud-vest fiind deja un fapt implinit.

A doua tema majora este inspirata de echivalentul european al fenomenului american, asa cum este el reflectat in teza “Eurabiei”. “Eurabizarea” este conceptul lansat de istoricul Bat Ye’or pentru a desemna procesul de incorporare politica si culturala a Europei in lumea islamica. Acest proces, spune ea, se desfasoara pe fondul unei penetrari treptate a Europei de catre arabi, avand ca rezultat trecerea de la o populatie majoritar iudeo-crestina la una arab-mahomedana. Termenul si teoria introduse de Ye’or, autoarea influentelor volume Islam si Dhimmitudine si Eurabia, anunta in termeni sumbri viitorul unei Europe dominate de o populatie musulmana in explozie demografica si fara nici o intentie de a se asimila culturii occidentale. Diferentele de rata demografica intre lumea araba si cea europeana vorbesc de la sine. Deja in Europa Occidentala multe tari se apropie de pragul critic de 5% populatie musulmana (in Franta fiind chiar in jur de 10%). Unde duce acest proces si, mai ales, cum poate fi el oprit este greu de spus.

Exista insa si alte unghiuri de abordare, de data aceasta pornind de la dinamica si structura interna a societatilor occidentale. De pilda, Phillip Longman, un autor american, face valuri cu o serie de lucrari in care ia ca punct de plecare observatia ca cei cu inclinatii liberale si familiile seculare au mult mai putini copii decat conservatorii si familiile religioase si de dreapta. Corelatia dintre secularism, individualism si o fertilitate redusa este o constanta demografica a modernitatii. Aceasta, spune el, va aduce in mod inevitabil, prin cumulare, la o schimbare sociala si culturala in insasi inima Occidentului. Azi, sporul demografic occidental este tot mai mult asigurat de familiile si comunitatile religioase. Asa stand lucrurile, cei formati in aceste familii, purtatori ai valorilor traditionale, vor fi cei ce vor da tonul culturii viitorului. Este de asteptat, spune Longman - contrazicand spectaculos teza secularizarii universale, acceptata pana de curand de majoritatea sociologilor -, ca acest trend va aduce o renastere a valorilor religioase in societate, o intoarcere la traditiile iudeo-crestine si o diminuare a liberalismului secularist: “Multi vor saluta aceasta evolutie. Altii o vor intampina cu regret, pentru ca ea va insemna moartea Iluminismului si a proiectului sau secular. Oricum, bucurosi sau tristi, nu vor avea de ales si vor fi obligati sa traiasca martori fiind la trecerea prin unul din marile cicluri ale istoriei” .

Provocari si intrebari

Fie ca este vorba de forte externe civilizatiei nord-atlantice, fie ca este vorba de dinamica interna a acestei civilizatii, actuala configuratie socio-culturala a Occidentului pare tot mai putin sustenabila pe termen lung. O Europa sub umbra islamului, o America dominata de spiritul latino-american si o regrupare a civilizatiei nord-atlantice in nuclee si comunitati constituite pe baze religioase si valori traditionale nu sunt imagini confortabile starii noastre de spirit curente. Vrem, nu vrem, prin seria de socuri inceputa la 11 septembrie 2001 si continuata la 1 Mai 2006, istoria ne aminteste ca nu sta pe loc si ne constrange azi sa acceptam provocarea tuturor acestor probleme intr-un moment in care asteptarile si dorintele noastre, formate in relaxanta decada a anilor '90, ne indreptau in cu totul alta directie.

Mai mult, raspunsurile la aceste provocari nu sunt deloc usoare si la indemana. Ce este de facut, cand insasi piloni ai stabilitatii geografiei noastre politice, precum Franta sau SUA, nu mai par asa de fermi in orizontul lungii durate? Ce este de facut, cand popoarele democratiilor moderne sunt confruntate cu optiuni dure, unde termenul “extinctie istorica si culturala” poate foarte bine sa nu mai fie doar o metafora? Vrem, nu vrem, ajungem sa ne intrebam: ce primeaza in continuitatea si identitatea politica, factorul demografic sau cel institutional-cultural? Cum va reactiona statul national, prins intre dorinta mentinerii continuitatii demografice si cerintele ordinii democratice si liberale? De unde va veni legitimitatea transferarii institutiilor nationale catre un alt bazin demografic pe propriul teritoriu? Ce se va intampla cand popoarele Europei nu se vor mai simti reprezentate si protejate de propriile institutii politice si cand majoritatea devine minoritate in propria tara? Ce se intampla cand extinctia politica redevine un scenariu plauzibil?

Romania

Privind din perspectiva intrebarilor de mai sus, putem identifica in evolutiile recente semnele unei profunde provocari la adresa modului in care gandim Romania ca proiect politic in noua conjunctura politica a secolului XXI. Momentan, gandim si actionam ca si cum avem asigurati, prin pronie divina sau destin istoric, aceiasi parametri de functionare si acelasi loc in lume pentru urmatoarele sute de ani. Dar, dupa cum vedem, acesti parametri se afla intr-o schimbare rapida. Certitudinile demografice, politice si identitare fac loc rapid unor mari semne de intrebare. Suntem obisnuiti sa credem ca noi, romanii, suntem prin definitie “supravietuitorii istoriei”. Asa ca, in mod naiv, credem ca framantarile Europei si ale Americii nu ne privesc: chiar daca lumea se schimba, ne spunem, ce conteza, ne vom descurca noi cumva. Nimic mai fals. Am rezistat in istorie pana acum o suta si ceva de ani in primul rand la modul demografic. Dar azi demografia nu mai este de partea noastra. Din acest punct de vedere, intre noi si restul Europei nu exista diferente semnificative - suntem pe aceeasi punte, in fata aceleiasi furtuni. Continuam insa sa credem ca, odata deveniti parte a Europei Unite, odata “integrati”, vom fi ajuns cumva la liman. Ca si cum istoria s-ar opri si am fi degrevati de responsabilitatile politice majore in imutabilul paradis al Uniunii Europene, unde “administrativul ia locul politicului”.

Dar tocmai pentru ca vom fi parte a Europei nu exista nici un motiv sa ne credem mai feriti decat altii de “eurabizare” sau de celelalte socuri demografice, sociale si culturale ce se anunta la orizont. Ideea ca “ne vedem de treaba” si “o scoatem la capat” poate functiona pentru indivizi sau grupuri restranse, dar este lipsita de sens cand vorbim despre un proiect statal sau de un intreg popor. Or, tocmai aceasta este problema: ne miscam in orizontul ingust al momentului, fara sa vedem ca viitorul pune sub semnul intrebarii proiecte statale, politice si identitare apartinand unor cicluri istorice mai vechi, cicluri ce par sa se inchida sub ochii nostri. In secolul XIX, inaintasii ne-au construit o identitate politica moderna - natiunea romana - si au creat un vehicul politic pentru aceasta - statul roman modern. Intrebarea pe care vom fi obligati sa o adresam, mai devreme sau mai tarziu, este: incotro conducem acum aceste doua proiecte colective? Ce vrem sa facem cu ele? Mai credem cu adevarat in ideea si vointa ce le-au animat initial? Si, daca da, care este atunci natura acestei credinte? Vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, lucrurile par a evolua intr-o directie in care nou-insusita noastra sensibilitate cosmopolita si individualista trebuie sa accepte ca acestia sunt termenii dictati de noua conjunctura istorica. Ca si americanii sau francezii de pana mai ieri, mizam pe continuitate si stabilitate, dorind sincer sa evitam confruntarea cu teme atat de delicate. Facand aceasta, uitam insa ca viitorul nu este dat, ci se construieste. Si ca fiecare va fi obligat, mai devreme sau mai tarziu, sa traiasca viitorul pe care si l-a construit.