De același autor
Observatiile si intrebarile de mai jos privind problema cercetarii comunismului in Romania sunt generate de disputele recente din jurul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si trebuie prefatate de o precizare. Dat fiind faptul ca numele autorului de fata a fost vehiculat ca posibil coordonator al cercetarilor pe teme economice, este bine sa fie mentionat de la bun inceput ca nu intentionez sa preiau nicio functie in Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, fie el si reorganizat sub o noua conducere. Sunt profesionalmente interesat de studierea istoriei economice romanesti (am ca in plan publicarea in Occident a unei analize economice a istoriei moderne a Romaniei) si evident, ma intereseaza profund cercetarea economiei comuniste (ce reprezinta aproape o treime din intreaga noastra istorie economica moderna). Din motive in principal logistice insa (locuiesc cea mai mare parte a timpului in Occident) nu as putea prelua onoranta si dificila pozitie mai sus mentionata. Precizarea este importanta pentru a degreva observatiile de mai jos de orice acuza ca ar fi pledoarii pro domo.
O restucturare justificabila
Necesitatea regandirii, reasezarii si restructurarii aparatului institutional prin care se face analiza regimului comunist si se pastreaza memoria istorica a acestuia in Romania este greu de constestat. Greu de constestat este si faptul ca unificarea fortelor IICCR (actualmente Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si al Memoriei Exilului Romanesc–IICCRMER) si Comisiei Consultative Prezidentiale (cunoscuta ca si “Comisia Tismaneanu”) trebuie sa fie elementul central al acestui proces. Toti cei avizati recunosc complementaritatea intre resursele umane si cele institutionale ale celor doua entitati. Asa stand lucrurile, este greu de inteles de ce unificarea Comisiei cu Institutul, jonctiune ce creaza piatra de temelie a reasezarii si relansarii, a fost tergiversata atat de mult. Este greu de explicat de ce atatea vorbe si atata agitatie sterile atunci cand faptele si logica indica fara echivoc o directie de actiune rezonabila si constructiva.
Nu e nevoie sa fii specialist in domeniu ca sa vezi ca unificarea eforturilor celor ce investigheaza trecutul comunist le sporeste acestora eficienta si capacitatea de coordonare. Ea creaza conditiile formarii unor echipe apte sa acopere un spatiu tematic si metodologic mai vast si mai complex. Mai mult decat atat, o intelegere a reprezentatilor Institututului si Comisiei ar fi putut asigura si acoperirea spatelului politic – o polita de asigurare in alb in fata volatilitatilor tipice tarii noastre. Deschiderea unora catre PDL si catre PNL-PSD a celorlalti, ar fi fost o garantie ca functionarea noii institutii are o minima ancora de continuitate in lumea politica instabila a Romaniei. In plus, o intelegere interna bine cimentata, ar fi dat in exterior o putere mai mare de impunere. Proiectele, fie ele de cercetare sau de agenda publica, ar fi avut o mai mare greutate si un impact mai puternic. Pe scurt, este de concluzionat ca daca s-ar fi vrut, s-ar fi putut ajunge usor la o intelegere. Este greu de gasit o justificare acceptabila tergiversarilor unei miscari pe care atat logica cat si bun simtul o recomanda.
Pozitii greu de inteles si explicat
Privita din unghiul motivatiei atribuite lui V. Tismaneanu, situatia creata este greu de inteles. In ipoteza ca voia sa elimine conducerea Institutului, intrebarea este de ce nu a facut-o rapid, imediat si fara negocieri, discutii si planuri adiacente de conlucrare? In agitatia postlectorala un om inlocuia pe altul si toata povestea era terminata in 24 de ore. Daca a dorit doar preluarea controlului, pur si dur, este greu de explicat de ce a trebuit sa se incurce intr-un proces complicat de negociere care, intre altele, presupunea tergiversari sine die si aprobari de la comitete si comisii populate cu personaje ostile. Altfel spus, in ipoteza ca acesta era dorinta sa, logica situatiei spunea ca este mai bine sa te afli pe campul de lupta, unde iti executi adversarul fara drept de apel, nu la masa tratativelor. Suntem pusi deci in fata une situatii greu de inteles.
Privita din unghiul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, situatia pare si mai ininteligibila. Nu trebuie sa fii expert in teorie organizationala ca sa intelegi ca daca doresti sa construiesti ceva institutional si esti pus de schimbarea conjuncturii politice intr-o pozitie noua, ce iti cere o reasezare, este mai bine sa te afli la masa tratativelor, nu pe campul de lupta. Daca, mai mult, locul la masa negocierilor iti este asigurat, il ocupi, chiar daca nu este cel mai confortabil. In cazul de fata, observatorul detasat nu poate sa nu se intrebe: Era sau nu in interesul conduceri IICCR (care de altfel, dupa toate datele publice, urma sa se regaseasca la varful noii entitati rezultate din unificare) sa asigure prin negocieri si intelegeri continuitatea unor proiecte si demersuri incepute in vechiul mandat? Era sau nu in interesul conduceri IICCR sa asigure continuitatea pentru vechea sa echipa? Logica spune ca da. Daca privesti firul evolutiilor, la rece, impresia este insa alta. Nimic nu pare a anunta un interes, altul decat declarativ, pentru masa organizatiei si agenda ei. A proteja un status qvo nesustenabil in fata unor schimbari pe care nu numai logica si bun simtul le recomanda dar si conjunctura politica - vrei, nu vrei - le impune, nu se recomanda deloc ca o strategie constructiva sau inteleapta.
In tranzitiile organizationale problema cheie este intotdeauna: Cine si pentru ce negociaza? Cine vorbeste pentru lideri si cine pentru masa organizatiei? Or, in toata perioada, lasand la o parte faptul ca din cate se pare nimeni de la Institut nu a incercat sa negocieze cu reprezentantii Comisiei cu adevarat, interesele echipei de cercetatori IICCR par ca s-au pierdut undeva pe drum. Impresia observatorului este ca nimeni nu negociaza, nu gandeste alternative, nu cauta solutii fezabile. Postura de victima nu presupune negocieri si proiecte. Intre retorica victimizarii si retorica constructiei institutionale, victimizarea a primat. De ce s-a mers pe aceasta cale cand toate portile erau deschise spre calea negocierii, este greu de inteles. Macar sa se fi incercat. Dar din nou, impresia este ca nu s-a vrut. Pentru cei care aveau alte asteptari de la conducerea Institutului si care nu accepta usor retorica victimizarii, dezamagirea este palpabila. Ridici din umeri, mergi mai departe. Ce mai poate fi facut?
Un esec dezamagitor
Esecul initial al demersului de unificare este, dincolo de o pierdere pentru IICCR, o pierdere pentru toti cei interesati in studierea comunismului si bineinteles, o pierdere pentru agenda publica romaneasca, in general. Sa nu ne mai intrebam acum de ce s-a ajuns la actualul scenariu. Este o problema pe care o vor lamuri altii. Sa spunem doar atat: Daca un consiliu consultativ al IICCR a refuzat o solutie, poate nu perfecta dar rationala si constructiva, doar pentru ca unul dintre numerosii sai membri are ceva personal cu Vladimir Tismaneanu (fie pe motiv ca acesta a publicat o carte de interviuri cu Ion Iliescu, fie pe alte motive, la fel de idiosincratice), ne aflam deja intr-un teritoriu in care pare a fi nevoie de un apel robust la logica si la simtul realitatii. Pana la urma, iti place sau nu, e vorba de liderul si negociatorul celeilalte parti, cu care se intampla sa te afli in discutii, discutii ce presupun un obiectiv colectiv mai mare si mai important decat suma tuturor intereselor si idiosincraziilor partilor negociatoare. In mod normal, un demers de interes public nu ar trebui sa se impiedice de astfel de pozitii juvenile. Diferenta dintre pretexte transparente si dorinta de a gasi o solutie constructiva este insa prea evidenta. Iata de ce alte comentariile sunt de prisos si e bine sa lasam altora, mai rabdatori si mai bine documentati, sarcina lamuririi chestiunii.
Indiferent insa de concluzii, acum nu mai este cale de intors. Vazute din afara, lucrurile sunt lipsite de ambiguitate: S-a pierdut un moment bun, procesul merge insa inainte. Actuala conducere a IICCR a decis sa nu dialogheze, sa nu negocieze, sa nu construiasca. A decis sa joace la ruleta. A jucat deci la ruleta politica si a pierdut. Pierzand, ce mai poate face? Se autovictimizeaza. Cine e vinovat? Tismaneanu, normal. Dupa autovictimizare ce mai urmeaza? Nimic. Poate doar mai multa autovictimizare. Acesta pare sa fi fost deci Planul.
In fata Planului, in toata maretia lui, nu poti decat sa te minunezi. O simpatie mai veche pentru adeptii sai te recuprinde. Bun sau rau, ne place sau nu, Tismaneanu stie ce vrea. Stie sa gandeasca si sa construiasca institutional. Omul a intins o mana, fie poate si numai pentru ca stie ca atunci cand vrei sa construiesti ceva, este mai bine sa ai oamenii inauntru, scuipand in afara, decat in afara, scuipand inauntru. Cei care au ales sa-i fie adversari par ca nu au avut niciun plan, altul decat de a forta norocul pentru a mentine un status qvo nesustenabil. Si de a da foc la corabie, ratragandu-se apoteotic in flacari daca Planul nu iese. Cu toata simpatia personala pentru ei, ce ar putea spune in apararea lor cei care au sperat pana in ultima clipa la o solutie negociata si de compromis care sa pastreze la bord pe toata lumea?! Ridici din umeri, mergi mai departe. Ce mai poate fi facut?
Cand actuala conducere a IICCR va fi inlocuita si cand IICCR, sub o noua conducere, va merge in directii ce se vor desparti de ideile initiale ale actualei conduceri, aceasta din urma nu are de ce sa se planga. Cu regret o spunem, nu a facut nimic rational ca sa preintampine un astfel de deznodamant. Din contra. L-a invitat. Mai mult, se poarta ca si cum bonusul victimizarii ar compensa abandonarea unei intreagi agende si unui intreg proces de constructie institutionala. Ca si cum nu ar fi mai bine, chiar si in adversitate, sa ne purtam si sa vorbim astfel incat sa lasam loc de buna ziua. Victimizarea vine si trece insa. La fel si simpatia sau ura celor din jur. Institutul va merge insa inainte.
Adevaratele victime
In toata povestea absurda de mai sus uitam totusi ceva foarte important. Nu putem incheia fara sa-l mentionam. Una dintre cele mai importante victime ale modului in care au decurs lucrurile in ultimul an – cu toate tergiversarile si toate dezbaterile ratate -a fost insasi necesarul proces de clarificare a strategiilor, prioritatilor si instrumentelor pentru pasii urmatori. Pe de o parte, investigarea comunismului presupune abordari multiple, din perspective multiple, cu metode multiple. Pe de alta parte, tocmai datorita acestui fapt, el presupune lucrul in echipa. Iata de ce, un element esential al discutiilor privind reorganizarea si relansarea ar fi trebuit sa fie nu despre V.Tismaneanu, M. Oprea sau idiosincraziile consultative ale unora sau altora ci despre diviziunea muncii, organizarea pe echipe si cum pot fi legate in interior si intre ele aceste echipe. Or, ajunsi in acest punct, intelegem mai bine care este miza a ceea ce s-a intamplat, sau mai bine zis, nu s-a intamplat in ultimul an si ceva.
Preconditia succesului pasilor urmatori este ca insusi portofoliul de obiective ale aparatului institutional prin care se face analiza si se pastreaza memoria istorica a regimului comunist din Romania sa fie clarificat si re-calibrat: obiective stiintifice, de cercetare si investigare, publicistice, de formare si specializare, de informare publica, de actiune publica. Or, aici parerile sunt impartite. Unii pot pune accentul pe punitiv si reparatoriu. Altii se pot uita spre viitor si spune ca mai important este aspectul preemptiv, educativ si de memorie istorica. Este o discutie deschisa. Ce e mai important? Cum putem gasi un echilibru intre diversitatea de obiective? Cum pot fie ele definite in mod mai précis si puse mai bine in practica? Care e legatura dintre ele? Ce e fezabil si ce nu este? Poti sa-ti propui scopuri ce depasesc sfera analizei si disemninarii fara sa evaluezi realist care sunt conditiile politice si juridice care ar asigura in mod concret succesul unor astfel de demersuri? Care sunt obiectivele de cercetare? Care sunt termenele si care sunt tintele? Cum se impart sarcinile de echipe si cum se structureaza aceste sarcini in timp? Cum calibram resursele si efortul, in raport cu sarcinile? Cum putem obtine maximum de efecte si de impact, cu resursele umane si materiale pe care le avem la indemana? Toate acestea trebuie discutate pentru ca raspunsul la ele determina strategia si modul de administrare a noii institutii, odata relansate. Chiar sa nu fim capabili sa avem o dezbatere inteligenta si civilizata in Romania pe aceste teme?
Daca privim lista acestor intrebari si a prioritatilor implicite in ele si o comparam cu seria de interventii publice ce dau tonul dezbaterii actuale, ne izbeste decalajul imens intre cele doua. Si atunci nu putem sa nu ne intrebam: Ce se intampla? Unde este dezbaterea temelor serioase? Cand mai ajung sa fie si ele puse pe agenda? Este posibil sa avem, macar o data, o dezbatere publica centrata pe idei, proiecte si argumente, nu pe persoane, procese de intentie si speculatii? Cum am ajuns sa ne complacem in a discuta iar despre T. Basescu si C. Tariceanu sau parintii d-lor Tismaneanu si Oprea? Cum am ajuns din nou blocati intr-o infundatura, cand teme atat de importante legate de istoria, identitatea si viitorul nostru, toate intrinseci problematicii comunismului romanesc, se cer discutate serios si profesionist?
O observatie finala
Cand vorbim despre restructurarea si relansarea aparatului institutional dedicat analizei comunismului romanesc, optiunea este simpla. Una din doua: Sau continua agitatia si vorbaria fara rost, sau se trece la dezbateri constructive si la treaba. Sa nu ne amagim insa. O buna vreme de acum inainte “publicul larg” nu o sa dea nici o atentie nici dezbaterilor, nici scandalului. Este o observatie importanta. Pornind de la ea, dezavantajele si inutilitatea variantei bazate pe agitatie sterila si scandal incep sa devina tot mai clare. Si in mod simetric, avantajele unei abordari serioase, pe termen lung, devin si ele evidente.
