De același autor
Cu câteva săptămâni în urmă, la Institutul Harriman de la Universitatea Columbia din New York, a fost organizată o conferinţă internaţională cu titlul După comunism: împliniri şi dezamăgiri după 1989. Tematica a fost prezentată de organizatori după cum urmează: „Obiectivul conferinţei este să dezbată natura comunismului ca ideologie, sistem politic, economic şi social şi să analizeze teme precum colapsul comunismului, natura postcomunismului, moştenirea disidenţei sau viitorul democraţiei şi capitalismului în regiune“. În spatele tuturor acestor teme, o întrebare: care sunt implicaţiile şi miza pentru viitor ale studierii comunismului şi postcomunismului?
Între participanţii care au încercat să răspundă provocării: Adam Michnik; Alfred Gusenbauer, fost cancelar al Austriei şi fost lider al Partidului Social-Democrat din Austria; Timothy Frye, director al Institutului Harriman; Archie Brown, profesor la Oxford; Mircea Mihăieş, vicepreşedintele Institutului Cultural Român; Katherine Verdery, profesor la New York; Erhard Busek, fost vicecancelar al Austriei; Ira Katznelson, profesor la Universitatea Columbia; Corina Şuteu, director al Institutului Cultural Român; Benjamin Barber, Senior Fellow la Institutul DEMOS; Stephen Kotkin, profesor la Princenton şi Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland.
Evenimentul, desfăşurat cu o sală arhiplină, a fost impecabil organizat printr-un parteneriat între Institutul Cultural Polonez, Forumul Cultural Austriac şi excelenta echipă a Institutului Cultural Român din New York. Deşi tema şi contextul invită la comentarii în mai multe registre, mă voi limita la câteva observaţii inspirate de ceea ce s-a putut vedea şi auzi în sală, în cursul celor două zile de prelegeri şi dezbateri.
Când este vorba despre astfel de conferinţe este tentant să aplici clişeul care funcţionează de obicei aproape automat în discutarea lor. Anume, să începi prin a spune că au existat trei tipuri de poziţii: stânga, dreapta şi centru („centru“ însemnând aici oamenii „de ştiinţă“, mergând pe vârfuri, livizi de spaimă ca nu cumva să le scape din greşeală ceva ce ar putea fi interpretat nu ca „analiză ştiinţifică“, ci ca o „judecată de valoare“ privind un „fapt social“). Dar de data acesta nu a fost aşa.
Clivajul a fost între anticomunişti (mai mult sau mai puţin autodefiniţi ca atare, în funcţie de gradul de apropiere sau depărtare de dreapta politică) şi reprezentanţii stângii progresiste, mereu în căutarea unei formule de optimizare a lumii viitoare şi de rescriere a istoriei celei trecute. Între aceşti doi poli, majoritatea gravitând haotic şi înclinând când într-o parte, când în cealaltă, după context şi conjunctură.
Anticomuniştii vor o evaluare radicală a comunismului. Nu doar ca eşec instituţional sau ca experiment social ratat. Nu doar ca sistem economic şi politic. Vor ca judecata să se extindă şi asupra ideilor, principiilor şi valorilor ce au generat şi alimentat acest malaxor istoric fără precedent. Mai mult, vor ca judecata morală să primeze în faţa celei instituţionale.
Când este vorba despre analiza instituţională, ei vizează nu doar înţelegerea mecanismelor şi evoluţiilor din trecut. Ei vor să vadă în ce măsură lecţiile învăţate din analiza trecutului se aplică instituţiilor economice şi politice ale capitalismului contemporan. Altfel spus, vor să folosească laboratorul social generat de comunism ca să tragă concluzii practice privind potenţialul şi limitele capitalismului, dar şi privind alternativele oferite la el. Când este vorba de judecata morală, ei vor ca aceasta să se aplice nu doar sistemului comunist in abstracto, ci şi gânditorilor care l-au promovat şi legitimizat. Mai mult, ei vor ca standardele morale în raport cu practicarea şi promovarea unei ideologii să fie folosite nu doar relativ la figurile istorice, ci şi la contemporanii noştri.
Pe de cealaltă parte, progresiştii stângişti au şi ei o poziţie elaborată pe mai multe paliere. În primul rând, ar prefera ca toată această poveste cu comunismul să fie uitată. Da, poate că e un experiment ratat, dar nu trebuie să confundăm valorile şi principiile cu aplicarea lor practică. Altfel zis: sunt unii care au întinat valorile socialismului. Dar valorile socialismului merg mai departe. Să revenim la idei şi la principii. Să nu ne blocăm viziunea într-un accident istoric în ultimă instanţă irelevant. Şi, până la urmă, comunismul nici nu a fost aşa de rău. Ce este mai bine: să fii şomer în SUA? Sau muncitor trăind în blocurile comuniste? Evident că muncitor la bloc.
Faptul că muncitorii de la bloc au renunţat aşa de uşor la beneficiile vieţii în socialism, atunci când li s-a dat ocazia, iar înainte de aceasta uneori îşi riscau chiar şi viaţa ca să emigreze în Occident nu înseamnă nimic. Este doar un semn al succesului „consumerismului“ şi al propagandei capitaliste. Vestul a vizat aspectele superficiale ale fiinţei umane şi a oferit consumul ca panaceu. Estul a oferit un proiect istoric real, cu părţi bune şi rele, dar totuşi a vizat ceva „profund“.
Comunismul, spun ei, chiar şi defunct, are implicaţii subtile şi puternice asupra stângii de azi. Indiferent ce credem despre comunism (că a fost bun sau rău), colapsul său creează o problemă Occidentului. Acest colaps a delegitimat însăşi ideea de alternativă la capitalism. El a dezarmat în mod nedrept stânga. Şi nu este bine. Capitalismul trebuie confruntat şi depăşit. Dialectica istorică cere o alternativă la el. Utopia comunistă are o funcţie istorică benefică. Iată de ce trebuie luptat pentru reinterpretarea semnificaţiei colapsului comunist. Şi, în general, pentru reinterpretarea experimentului comunist in toto.
Cam acestea ar fi deci poziţiile în dezbatere. Dacă privim conferinţa de la Columbia University ca un masiv „focus grup“, având ca participanţi un eşantion al formatorilor şi liderilor de opinie occidentali şi est-europeni pe acest domeniu, atunci cele de mai sus pot fi văzute ca o radiografie a „climatului de idei“ la vârful piramidei, unde se setează dezbaterea publică din lume în privinţa temei în discuţie. Şi, astfel, înţelegem că, la 20 de ani după colaps, în interiorul acestui grup de lideri se duce o luptă surdă pentru impunerea unor interpretări alternative asupra naturii şi semnificaţiei sistemului al cărui sfârşit a fost marcat atunci.
Ceea ce nu trebuie să uităm însă este că această luptă vizează nu doar interpretarea trecutului, ci afectează însăşi natura şi priorităţile agendei intelectuale şi politice a deceniilor următoare. Criza economică a dat, în sfârşit, posibilitatea intelighenţiei occidentale de stânga să iasă din corzile în care fusese împinsă de evenimentele din 1989. Acum se află în plină ofensivă.
Obiectivul: înlocuirea momentului 1989 (colapsul comunisto-socialist) cu momentul 2009 (criza economică şi financiară capitalistă) ca punct de reper al dezbaterii publice. Urmează etapa a doua a ofensivei: reinterpretarea lui 1989 într-un sens afin mitologiei stângii progresiste. Cu aceasta, în ochii ei, lucrurile ar reveni, în sfârşit, la normal. Incomodul episod comunist ar înceta să mai fie o pată şi o problemă. Ar fi o paranteză istorică uşor de trecut cu vederea. De aici, drumul spre relansarea proiectului socialist, curăţat şi spălat, relegitimat şi revalidat epistemic şi istoric ar fi larg deschis.
În linii mari, cam aceasta este ceea ce s-a putut vedea printre rânduri şi printre discursuri la conferinţa organizată de ICR la Universitatea Columbia, din New York. Multe lucruri spuse doar pe jumătate, multe lucruri sugerate, multe lăsate doar la nivel de implicit. Toate însă foarte clare pentru oricine încearcă să descopere ritmul şi direcţia istoriei contemporane dincolo de titlurile primei pagini a ziarelor. Ce relevanţă au toate acestea pentru România şi pentru români, pentru prezentul şi viitorul lor? Au românii şi experienţa lor istorică un rol de jucat şi un cuvânt de spus în toată această poveste? Iată întrebări pe care, poate, la un moment dat, ar trebui să ni le punem în mod serios. //
