De același autor
O bună parte din gândirea economică şi politică a secolului 20 a stat sub semnul următorului argument: când funcţionează perfect, piaţa este ceva lăudabil. Dar piaţa are eşecuri. Iar statul trebuie să intervină şi să îndrepte lucrurile. Alături de autori precum James Buchanan, Gordon Tullock sau Vincent Ostrom, Elinor Ostrom se află printre acei ganditori care, incepând cu anii 60, au privit propoziţia “Piaţa e imperfectă, prin urmare statul este soluţia” nu prin prisma doctrinelor politice sau modelor ideologice, ci prin prisma logicii şi a evidenţei empirice. “A demonstra că un anumit aranjament institutional conduce la o performanţă suboptimală, scrie Ostrom, nu este echivalent, totuşi, cu a demonstra că un alt aranjament instituţional va conduce la un rezultat mai bun”. Faptul că în secolul 20 multe dintre cele mai bune minţi din ştiinţele sociale au trebuit să se lupte pentru a dovedi incoerenţa şi falsitatea unei propoziţii atât de evident eronate precum este “Piaţa eşuează, prin urmare statul este soluţia”, spune ceva semnificativ despre atmosfera intelectuală a acestui secol.
Elinor Ostrom a mers dincolo de a demonstra empiric că în nenumărate cazuri nu statul este soluţia. Argumentul ei este însa diferit de al colegilor Buchanan sau Tullock. Statul, spun Tullock şi Buchanan, nu numai că nu este un mecanism eficient de executare a operaţiilor economice de obicei făcute de firme, dar nu este eficient nici măcar pentru operaţii de intervenţie administrativă şi regulatorie pe pieţe. Ideea că avem această instituţie, statul, funcţionând la cheie şi populată cu nişte oameni de o competenţă minunată – politicieni şi birocraţi, care nu se gândesc decât la binele public şi se comportă ca atare, fără a fi tentaţi deloc să folosească pârghiile şi influenţa în interes propriu – este un mit. Eşecul statului este chiar mai sistematic şi pervers decât cel al pieţei. Aveam, până acum, o teorie a eşecului pieţei care ar justifica prin implicaţie intervenţia statului. Acum, avem o teorie a eşecului statului. Intervenţia statului nu mai poate fi invocată din oficiu. Se cere argumentată punctual şi nu impusă prin definiţie. Eficienţa ei trebuie dovedită, nu postulată. Pe scurt Buchanan şi Tullock arată că statul eşuează şi mai grav decât piaţa.
Elinor Ostrom face un pas înainte. Ea privește partea pozitivă a lucrurilor. Astfel dovedeşte cum, chiar şi atunci când vorbim despre bunuri şi servicii publice, pe care piaţa nu le poate oferi şi pe care statul pretinde că le oferă eficient, oamenii pot dezvolta aranjamente instituţionale complexe prin care să îşi producă şi distribuie bunurile şi serviciile respective. Că pot rezolva probleme complexe de cooperare şi coordonare socială şi că nu au nevoie de sfaturile sau forţa statului ca să o facă. De pildă, abordarea convenţională merge pe ideea că problemele resurselor naturale şi ale mediului trebuie rezolvate centralizat, de stat. Sau şi mai mult, de către un „supra-stat mondial” cum este ONU. Lăsaţi liberi, indivizii distrug resurele naturale, deci... statul trebuie să intervină.
Ostrom a arătat prin analize ingenioase, prin experimente de laborator şi prin argumente teoretice că există soluţii la probleme precum cea a exploatării abuzive a resurselor aflate în proprietate comună, soluții pe care oamenii le inventează singuri, fără să facă apel la forţa statului. Mai mult, că aceste soluţii nu sunt ipotetice sau teoretice. Că sunt practicate şi au fost practicate de comunităţile umane de pe tot globul de când lumea. Implicit Elinor Ostrom ne dezvăluie un fapt de o mare importanţă: cum prejudecata statistă ce a făcut ravagii în secolul 20 ne face să considerăm nesemnificative soluţii şi aranjamente instituţionale funcţionale. Uităm că oamenii se pot auto-guverna fără guvernele statelor.
Opera lui Elinor Ostrom este astfel în ultimă instanţă un profund argument în favoarea auto-guvernării şi libertăţii umane. Pe scurt, o provocare la adresa statismului. Deliberat sau prin accident, Comitetul Nobel i-a acordat acest premiu, un premiu pe care cei apropiaţi lui Elinor îl aşteptam de câţiva ani, într-un moment cu totul special. Criza economică recentă a dus la exacerbarea feroce a retoricii statiste. Doctrine tipice pentru logica “piaţa eşuează, prin urmare statul este soluţia” precum Keynesismul, fac ravagii la scară globală în minţile oricum afectate de patologia intelectuală ce crede/vede un rol pentru stat în tot şi în toate. Poate recunoaşterea publică a valorii şcolii de gândire reprezentată de Elinor Ostrom schimba actuala atmosferă? Pe termen scurt, destul de improbabil. Dar să nu uităm ceea ce Keynes însuşi ne-a învăţat:
"Ideile economiştilor şi ale celor ce scriu filosofie politică, chiar şi când sunt eronate, sunt mult mai influente şi importante decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, lumea este guvernată aproape în totalitate de acestea. Oamenii practici, ce se închipuie a fi în afara oricăror influenţe intelectuale, sunt de obicei sclavii ideilor vreunui economist sau altul de mult plecat între cei drepţi. Cu fixaţie şi o autoritate patologice, ei îşi extrag zapaceala din lucrările vreunui autor din alte vremuri. Am convingerea că puterea intereselor personale şi de grup este mult supraestimată în raport cu cea a ideilor ce penetrează treptat şi pe nesimţite minţile oamenilor. Bineînţeles, nu imediat, dar mai devreme sau mai târziu puterea ideilor se va face simţită; pentru că în domeniul economiei şi al filosofiei politice nu sunt prea mulţi cei influenţaţi de noile teorii înainte ca acestea să depăşească 20 sau 30 de ani de când au fost propuse, aşa încât ideile aplicate evenimentelor curente de politicieni … sunt departe de a fi cele mai noi în domeniu. Dar până la urmă, mai devreme sau mai târziu, lumea aceasta este influenţată în bine sau rău nu de interesele personale sau de grup, ci de idei".
