Intelighentia si clima

Anii ’50 au reprezentat inceputul unei perioade dificile din punct de vedere climatologic. Situatia era critica: toate datele meteorologice si stiintifice aratau ca o epoca de racire climatica globala era inevitabila. Nu este deci o surpriza ca mass-media si intelectualii responsabili din Vest, echipati cu cele mai moderne teorii stiintifice, incercau din toate puterile sa ilumineze publicul inert si ignorant cu privire la natura si implicatiile acestui fenomen cu semnificatii istorice si mondiale. Dat fiind faptul ca in aceeasi perioada, pe partea cealalta a Cortinei de Fier, popoarele Europei de Est aveau cu totul alte griji si prioritati decat intelighentia progresista si responsabila occidentala - ele fiind angajate in aplicarea ideilor sustinute de generatiile anterioare de intelectuali occidentali progresisti si responsabili, si anume construirea societatii socialiste si lupta impotriva ramasitelor capitalismului burghez - este de inteles si scuzabil ca acum ne lipseste capacitatea de a plasa si evalua retorica apocaliptica a zilei de azi in perspectiva mai larga a preocuparilor de ieri in aceasta privinta.
Realitatea este ca posibilitatea de a compara actualul val de retorica si preocupari climatologice cu acea perioada de pionierat in domeniu ne da un binevenit sens al proportiilor. De pilda, o succinta investigatie bibliografica in literatura anilor respectivi ne arata ca evolutia fenomenelor climaterice ale anilor ’50-’70 era la fel de evidenta contemporanilor ca si evolutiile de azi noua, numai ca in sens invers: ierni neobisnuit de aspre, veri tot mai scurte si reci, perturbari meteorologice, ghetari inaintand ireversibil, scaderea nivelului oceanelor etc. Aceasta era substanta factuala a ceea ce a fost numita “problema racirii globale”, precum si tema unor lucrari de mare succes la vremea respectiva. Astfel, autori precum Stephen Schneider, in a sa Genesis Strategy, explicau scepticilor realitatea fenomenului racirii climatice si construiau ambitioase strategii de salvare (asa cum de altfel o fac aceiasi autori si azi, cu aceeasi energie si daruire, numai ca in cazul de acum fenomenul ce-i mana in lupta este incalzirea globala).

Problemele globale ale omenirii

Mijlocul anilor ’70 a adus o rasturnare de perceptii si prioritati. De data aceasta intelighentia occidentala progresista si responsabila constata ca explozia demografica si epuizarea resurselor naturale condamnau de facto omenirea la extinctie. Vinovata era cresterea economica necontrolata si, evident, sistemul capitalist. Si pentru ca numai o trezire violenta la realitate mai putea salva lucrurile, celebrele analize ale Clubului de la Roma nu mai incercau deloc sa indulceasca situatia: cresterea economica si industriala scapate de sub orice control, populatia la fel, resursele naturale erau ca si epuizate, iar catastrofa ce se apropia “cu o viteza exponentiala” era nu o chestiune de secole, ci de ani. In acest al doilea episod, am intrat in joc si noi, cei din spatele Cortinei de Fier. Apropierea dintre Est si Vest, la moda in anii ’70 intre spiritele luminate, implica in mod automat si natural o convergenta in jurul “problemelor globale ale omenirii”. Si ce altceva decat pericolele suprapopulatiei, ale capitalismului dezlantuit, ale dezechilibrelor si discrepantelor globale, ale catastrofelor ecologice, probleme ce apasau umerii elitelor progresiste din toate colturile lumii, putea reprezenta mai bine puntea dialogului constructiv intre popoare? In plus, concentrarea pe problemele globale ale omenirii avea avantajul de a pune alte probleme in lumina lor reala si la locul lor firesc: Ce mai reprezentau Gulagul, Pol-Pot, experimentele neo-staliniste sau arestarea unor disidenti in Cehoslovacia sau Polonia si alte evenimente nerelevante agendei intelighentiei progresiste, atunci cand aceste evenimente erau puse in balanta cu situatii critice de importanta globala si meteorologica cum ar fi inaintarea desertului in Africa Sub-Sahariana cu 10 centimetri pe an?
Pe langa o serie de profetii cu adevarat antologice, acest al doilea val a pus si bazele gandirii cu adevarat stiintifice in noua arta a apocalipticii globale. Astfel, asa cum toti absolventii de invatamant superior din acea perioada au ajuns sa afle, “cunoscutii oameni de stiinta, sotii Donella si Dennis Meadows”, cu legendarul lor super-model si cu un la fel de legendar super-computer, au demonstrat matematic ca “omenirea se afla la raspantie”, precum si urmatoarele realitati: in anul 2000, populatia globala va atinge 7 miliarde si va pune in miscare “o reactie in lant, catastrofala”; terenul arabil va fi epuizat si planeta nu va mai putea sa-si hraneasca populatia; resursele naturale se vor epuiza si ele etc. Pe scurt, “inevitabilul colaps al civilizatiei, in cazul in care cresterea economica nu e oprita imediat si daca nu au loc drastice ajustari ale institutiilor umane”. Ceea ce era o modalitate de a spune: introducerea controlului statului asupra economiei, introducerea controlului intelectualilor progresisti si responsabili asupra statului si “stoparea productiei industriale la nivelul anului 1975”. Multi isi pot pune intrebarea: de ce tocmai 1975? Sau: cum poate fi luat in serios cineva ce propune o asemenea aberatie, care, dincolo de faptul ca nu era tehnic fezabila, mai era si total imorala fata de tarile subdezvoltate, obligate sa renunte la orice pretentii de crestere economica? Dar acest mister, precum si misterul modului in care omenirea, ajunsa la raspantie, a reusit sa evite colapsul civilizatiei, sa treaca printr-o revolutie tehnologica fara precedent si chiar sa sporeasca suprafata arabila cu 5% in 2000 fara “drastice ajustari ale institutiilor umane” necesita o discutie de sine statatoare. Important pentru discutia de fata este insa ca perioada de glorie a Clubului de la Roma este si momentul in care putem identifica primele raze ale noii teme ce urma sa ajunga sa straluceasca pe firmament incepand cu anii ’90: incalzirea globala.

De la “iarna atomica” la “incalzirea globala”

Totusi, paradoxal, tranzitia nu s-a facut direct. Cronologic vorbind, a urmat “iarna atomica”. “Iarna atomica” era, pentru cei care au uitat sau n-au avut ocazia sa se familiarizeze cu notiunea, consecinta previzibila si implacabila a politicii militariste si de inarmare a lui Ronald Reagan, care nu voia sa semneze Tratatul de Dezarmare, asa cum “incalzirea globala” este azi rezultatul incapatanarii lui George W. Bush, care nu vrea sa semneze Protocolul de la Kyoto. Descrisa si prezisa cu aceeasi tenacitate si minutiozitate profesionista cu care intelighentia occidentala progresista si responsabila se apleaca asupra tuturor consecintelor reale sau ipotetice ale capitalismului si complexului militaro-industrial ce-l sustine, “iarna atomica” nu era deloc un concept de marketing rau: un zgomot puternic, un zguduit, un nor de praf ce acopera Pamantul si blocheaza razele Soarelui pentru ani intregi, radiatii, frig - ger, o noua glaciatiune, tineri progresisti incercuiti de fiinte degenerate, stapanite de etica individualismului si capitalismului salbatic (canibali?!), in fine, toate ingredientele pentru o lovitura de imagine. Spre deosebire de vechea tema a limitelor cresterii economice - lenta, proiectata pe termen lung -, aici era vorba de ceva dinamic, cu potential imediat si cu responsabilitati direct imputabile: Ronald Reagan si, evident, administratia republicana.
Toate cele de mai sus fac cu totul de inteles reactia maselor, care, la indemnul fortelor responsabile si progresiste, au iesit la inceputul anilor ‘80 in numar de milioane pe strazi, acoperind globul cu proteste impotriva SUA si strategiei nucleare americane intr-o demonstratie fara egal pana la recenta mobilizare generala antiamericana si intru sustinerea dictaturii lui Saddam Hussein in Irak, realizata de aceleasi spirite progresiste si pacifiste. Oricum, post-factum, privind la colapsul URSS, generat, spun chiar evaluarile fostilor oficiali sovietici, exact de strategia SUA de a forta o cursa a inarmarilor ce le-a falimentat economic sistemul, putem intelege mai bine sursa agitatiei fortelor progresiste ale vremii si necesitatea logica si istorica a “iernii atomice”.
“Iarna atomica” a venit si a trecut, si azi ne aflam intr-o noua faza: faza incalzirii globale. Ca si in trecut, evidentele privind realitatea fenomenului abunda. Ploi in averse in Germania, alunecari de teren in Austria, inundatii in Teleorman, seceta in Spania, tornade la Oltenita, uragane in New Orleans, toate se leaga intr-un sistem de evidenta incontestabila. Acestea si multe altele arata celor ce au ochi sa vada ca ne aflam intr-o grava situatie de modificare climatica. Ca intotdeauna, responsabilitatile sunt clare si predictiile sunt lipsite de ambiguitati si rezerve: apocalipsa climatica va avea loc fara indoiala intr-un orizont de timp de cateva decenii - pentru cei mai grabiti -, sau nu mai tarziu de “urmatoarele secole” - pentru cei mai putin nerabdatori -, dar nu inainte de a fi hartuiti de o serie nesfarsita de cataclisme de mai mici dimensiuni, dar toate foarte iritante si neplacute. Trecand in revista intreaga literatura si industrie generate in jurul acestor predictii, concluzia acelor comentatori potrivit carora, daca lucrurile stau asa, in perspectiva anului 2030 vom avea nevoie urgenta de o iarna atomica ca sa ne mai racorim un pic si sa ne mai tragem sufletul pare inevitabila.

Trei atitudini

Acest tur de orizont al istoriei scurte, dar agitate a valurilor de preocupare si retorica eco-apocaliptica ne pune in pozitia de a privi cu o oarecare detasare agitatia curenta legata de incalzirea globala, dar si de a face cateva observatii privind atitudinile alternative pe care le putem avea fata de aceasta forma de bombardament mediatic. Prima ar fi ceva intre ignorare si o privire curioasa si amuzata. Data fiind acuratetea predictiilor sau evaluarilor pe care s-au bazat episoadele anterioare, ipoteza ca actualele temeri climatologice au aceeasi natura si soarta ca si precedentele pare destul de plauzibila. Daca racirea globala, epuizarea resurselor naturale sau foametea si suprapopulatia anuntate pentru anul 2000 s-au dovedit niste mituri, ce ne garanteaza ca actuala agitatie nu are acelasi temei factual ca si acestea? In nici un caz aceasta garantie nu este data de faptul ca aceiasi autori si institutii care se agita sub sloganul “incalzirii globale” azi, ieri predicau sub acela al “iernii atomice”, alaltaieri anuntau inevitabile “catastrofe demografice”, si, mai inainte de toate acestea, isterizau omenirea cu spectrul “racirii globale”. Simpla prezenta a acelorasi personaje si organizatii pe linia intai a valului retoric curent este de ajuns ca sa ridice semne serioase de intrebare privind credibilitatea intregului demers. O a doua alternativa ar fi sa acceptam ca, indiferent de semnele de intrebare, actuala situatie climatica este intr-adevar diferita si necesita o atentie speciala. Sa facem abstractie de toate evidentele ce indeamna, daca nu la scepticism cel putin la pragmatism, si in consecinta “sa actionam imediat, inainte de a fi prea tarziu”, chiar daca nu avem o imagine clara a ceea ce se intampla. Faptul ca actiunile sugerate de sustinatorii lui “actiune inaintea gandirii” sunt (dincolo de a face demonstratii si a semna petitii) in majoritatea lor situate in logica aberantului “inghetarea productiei la nivelul anului 1975” sau forme de ping-pong diplomatic de tipul Protocolului de la Kyoto, este o alta discutie. In sfarsit, o a treia varianta ar fi sa recunoastem ca dinamica schimbarilor climaterice si impactul tehnologiei si demografiei asupra habitatului uman sunt o chestiune serioasa. La fel cum si vulcanii subacvatici si tsunami-urile produse de ei sau inevitabilul impact al unui corp cosmic, precum un meteorit sau asteroid (care oricum reprezinta mult mai probabile pericole pentru umanitate - ele avand un trecut astrobiologic documentat ca factori de extinctie sau mutatie bio-ecologica radicala), sunt chestiuni serioase ce trebuie privite cu cea mai mare atentie. Ar trebui sa recunoastem ca stim inca prea putin despre toate aceste fenomene si despre modul in care trebuie sa ne raportam la ele si ca, desi ceea ce stim contrazice de cele mai multe ori afirmatiile alarmiste si apocaliptice, este necesar sa investim mai mult in acest efort.
Din pacate insa, climatul mass-media si de opinie creat azi impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu vechii sai dusmani, capitalismul si sustinatorii sai. Zgomotul si isteria publica pe care ei, si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici ce se hraneste din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climaterice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana.
Deserviciul facut cauzei pe care, aparent, au imbratisat-o este imens. Cand in mod repetat si obsesiv toate interventiile pe tema respectiva se transforma in rechizitorii la adresa capitalismului sau scrisori deschise si somatii adresate SUA sau presedintelui acesteia (mai ales daca se intampla ca el sa fie republican), incestuosul amestec de planuri devine prea evident si deranjant, iar delegitimarea temei in sine in ochii unei mari parti a publicului si a clasei politice capata aspectul unei reactii firesti. Este foarte probabil insa ca intelectualului public progresist occidental putin ii pasa de analize lucide sau de identificarea de solutii fezabile si mobilizarea suportului public pentru ele. Atat timp cat problema mediului si climei poate sa fie un instrument eficient de politizare a discursului public si un canal de refulare a urii viscerale fata de “capitalism”, “globalizare” sau George W. Bush, obiectivele reale sunt atinse. Restul este, ca intotdeauna, problema altora.