De același autor
Demonstratiile din Washington D.C. de la inceputul acestei luni impotriva razboiului din Irak si a administratiei americane au fost amplu mediatizate si dezbatute. Surprinzatoare insa a fost absenta referirilor la sponsorii si organizatorii acestor evenimente. De pilda, ar fi fost interesant de urmarit reactiile la informatia ca rolul central in efortul de mobilizare si organizare l-a avut ANSWER International - un grup radical de extrema stanga, partizan deschis al rezistentei talibane in Afganistan si al terorismului in Irak si Israel si in a carui galerie de modele stau Mao, Castro sau Kim-Ir-Sen. Sau ar fi fost interesanta o discutie despre relevanta faptului ca intre co-sponsori se afla o pleiada de grupuscule a caror lozinca este “Afara cu Israelul din Palestina” sau organizatii precum Partidul Mondial al Muncitorilor - o grupare trotkista ce a militat, intre altele, pentru mentinerea dominatiei Sovietelor in Estul Europei. Toate aceste informatii, precum si altele legate de activitatile trecute si obiectivele acestor grupuri nu sunt greu de obtinut si ele ar fi dat o imagine cel putin instructiva asupra celor ce stau in spatele acestui tip de proteste: un amestec bizar de stalinisti, antisemiti, adepti ai fascismului tiermondist, trotkisti, antioccidentali, fanatici ecologisti sau apologeti ai dictaturilor din lumea a treia si Estul Europei. Asta nu inseamna ca americanii normali nu ar avea rezerve privind razboiul, ci doar ca mult mediatizatele proteste si demonstratii nu sunt organizate de acestia (participarea lor fiind extrem de limitata), ci de un amestec de organizatii ce penduleaza intre extremism si bizar, dar care, din motive aparent neclare, nu sunt creditate in prim-planul dezbaterilor mass-media. 
Intrebarea este: de ce informatia cu privire la cei ce au asigurat logistica, mobilizarea si suportul financiar al protestelor din Washington nu este vehiculata si dezbatuta public, pe aceleasi canale pe care celelalte informatii legate de acelasi eveniment sunt vehiculate si dezbatute? Este foarte putin probabil ca daca Ku Klux Klan sau Federatia Nationala a Prostituatelor ar fi organizat o demonstratie in Washington, informatia despre organizatori ar fi ramas ascunsa undeva in subsolul dezbaterii publice, redusa la statutul de detaliu nesemnificativ. Intrebarea este, deci, de ce in cazul de fata informatia respectiva este considerata irelevanta? Este vorba de un accident sau putem citi in aceasta omisiune un simptom al unei probleme mai adanci a mass-media americane? Aceasta nu este o intrebare lipsita de implicatii. Incercarea de a afla un raspuns deschide o perspectiva deosebit de interesanta asupra unui aspect crucial al dinamicii politice si de idei contemporane.
Un pattern surprinzator
Inainte de orice, trebuie recunoscut ca azi problema mass-media americane nu mai este doar o problema americana, ci este si problema noastra. Rolul pe care aceasta il joaca intr-o lume “conectata la nivel global” sub “umbrela hegemoniei Statelor Unite” este greu de exagerat. Analizele si atitudinile acestui grup privilegiat de jurnalisti reverbereaza in toata lumea, formand opinii, perceptii si imagini, ce sunt preluate sau contestate de colegii lor din celelalte colturi ale mapamondului. Acceptate sau contestate, intelese sau nu, interpretarile CNN, New York Times, Washington Post reprezinta un punct de referinta al curentelor de gandire si al mecanismelor de formare a perceptiilor politice la nivel global, sau cel putin la nivelul elitelor globale - ceea ce in plan politic are cam acelasi efect. Iata de ce intelegerea fortelor ce anima elita mass-media americana este capitala pentru intelegerea curentelor ce strabat si modeleaza opinia publica globala. In acest sens, modul in care au fost reflectate evenimentele legate de uraganul Katrina sau demonstratiile din Washington D.C. ofera un studiu de caz foarte ilustrativ. Decodarea felului in care elitele presei americane incearca sa impuna o anumita perceptie asupra acestor evenimente ne ofera o excelenta cheie pentru intelegerea unui pattern mai general pe care acestea il induc la nivelul opiniei publice mondiale.
Fortele ce genereaza acest pattern pot fi cel mai usor prezentate printr-o simpla serie de observatii factuale, acumulate in mod sistematic ca urmare a unor cercetari extinse pe mai bine de trei decenii. Toate sondajele pe aceasta perioada (desfasurate de organizatii prestigioase precum Princeton Survey sau Pew Research) arata ca numarul ziaristilor cu vederi de stanga este covarsitor mai mare decat al celor de dreapta. Mai mult, acest numar s-a aflat in ultimele trei decenii in continua crestere. Potrivit ultimelor sondaje, s-a ajuns azi la situatia ca numai undeva intre 7% si 10% dintre jurnalistii americani se considera de dreapta. Faptul este evident si din triangularile cu alti indicatori obtinuti din evaluari paralele: in ultimii 20 de ani candidatii republicani au primit numai in jur de 20% din votul jurnalistilor. Reprezentarea presei pe langa presedinte a fost pe masura. De pilda, raportul voturilor corespondentilor acreditati la Casa Alba intre 1976 si 1992 a fost urmatorul: la alegerile prezidentiale din 1976, 11 contra candidatului republican - 2 pentru; la cele din 1980, 8 contra candidatului republican - 2 pentru; 1984: 10 contra presedintelui republican - 0 pentru; 1988: 12 contra presedintelui republican - 1 pentru. Cum era de asteptat, in 1992 scorul Clinton vs. Bush a fost de 9 la 2. Extrapolarile la ceea ce a urmat dupa sunt simple, iar implicatiile acestei situatii pentru modul in care este acoperita de corespondentii de presa Casa Alba sub administratiile republicane sunt evidente. In ceea ce priveste comparatia cu restul electoratului, toate analizele incepand din 1964 pana azi arata ca jurnalistii sunt semnificativ mai la stanga. In plus, analize segmentate punctual pe fiecare din chestiunile publice de importanta arata ca acestia au un reflex constant de stanga, ce contravine “tendintei naturale” a publicului american. Faptul ca, din pozitia lor, jurnalistii au incercat in mod programatic sa modifice aceasta tendinta si masura in care au reusit este o alta discutie.
Interesant este ca toate acestea sunt fapte confirmate si in general acceptate ca atare chiar de catre jurnalistii in cauza. Singura lor obiectie este de fapt un amendament: anume, ca ei au capacitatea sa treaca peste propriile vederi politice si sa reflecte realitatea in mod obiectiv. Studiile de monitorizare a mass-media pun insa sub semnul intrebarii validitatea acestui amendament. Si totusi este important sa evitam speculatia simplista ca avem de a face cu o masiva conspiratie de stanga. Legitim este in schimb sa ne limitam doar la constatarea ca jurnalistii au, ca toata lumea, o inclinatie ideologica ce coloreaza intr-un anumit sens opiniile si atitudinile lor. Ceea ce la nivel individual este de inteles si scuzabil, devine insa la nivel agregat o problema majora. Pentru multi critici, numai in mecanica acestui efect agregat putem gasi explicatia unor pattern-uri si situatii altfel paradoxale: de ce, de exemplu, New York Times, desi se pretinde obiectiv, nu a reusit sa sustina niciodata un candidat prezidential republican in ultimii 50 de ani; de ce din vocabularul jurnalistic aproape ca a fost eliminat termenul “extremist de stanga”, in vreme ce referirile la “extremismul de dreapta” abunda; de ce toti presedintii republicani, de la Eisenhower la G.W. Bush, au fost nevoiti sa lupte cu o imagine distorsionata pana la caricatura; de ce initiative majore, precum ofensiva strategica a lui Ronald Regan impotriva URSS, au fost subminate si privite cu rezerva, daca nu cu ostilitate; sau de ce atatea ezitari in a retrage propagandistului stalinist Walter Duranty Premiul Pulitzer, desi intre timp s-a dovedit ca reportajele din New York Times pentru care a primit premiul erau in fapt fictiuni ale propagandei bolsevice, cu care alimentase publicul american timp de ani de zile.
Indiferent ce credem despre cele de mai sus, ele sunt niste realitati de care nu se poate face abstractie. Vrem, nu vrem, ele sunt elemente ale contextului in care este privita de multi mediatizarea unor evenimente precum uraganul Katrina sau a modului in care a fost prezentata demonstratia din Washington de la inceputul lunii acesteia. Citita din perspectiva acestora, omisiunea referirilor la natura si obiectivele organizatorilor si sponsorilor demonstratiilor impotriva razboiului nu este un accident. Ea este rezultatul dobandirii unui reflex, poate chiar neconstientizat, prin care elitele mass-media incearca sa creeze si sa acrediteze ideea ca ne aflam in fata unei situatii de revolta in care o abstractie numita “poporul” se ridica impotriva razboiului si a administratiei. Or, a prezenta si discuta concret si la modul serios cine sunt organizatorii si ce reprezinta ei politic ar diminua credibilitatea intregului artificiu retoric. Simpla prezentare a acestora ar arata cat de marginala este aceasta miscare si cat de lipsiti de credibilitate sunt promotorii ei. De aici si tacerea suspecta. Si tot de aici si un foarte interesant racord la continuarea analizei prezente intr-o foarte promitatoare directie.
Semnificatiile cazului Katrina
Cazul modului in care a fost reflectat uraganul Katrina este si mai interesant pentru ca el ne permite sa facem un pas decisiv inainte in analiza de fata. Pentru multi este evident ca numai acceptarea tezei aplecarii spre stanga a elitelor media americane (plus eterna goana dupa rating si o lipsa cronica de bun-simt) poate explica explozia mediatica, ce acum, post factum, recunosc chiar aceste elite, a incalcat grav limitele propriului cod deontologic. Pe scurt, nimeni nu a scapat ocazia de a folosi drama calamitatii naturale pentru a ataca administratia republicana si persoana presedintelui Bush. Aceasta situatie a creat o stare ce a fost inspirat caracterizata drept “un moment de isterie publica in randul jurnalistilor”. Pe fundalul imaginilor dramatice, publicul american, si odata cu el intreaga lume, a asistat la scene in care reporterii, in loc sa raporteze, vituperau, analistii, in loc sa aduca un spor de luciditate si sa analizeze, sfidau orice logica a comentariatului jurnalistic, iar zvonuri si chiar neadevaruri frapante erau prezentate ca fapte.
Analizele retrospective facute de agentiile de monitorizare in ultimele doua saptamani arata in detaliu cum jurnalistii au esuat in a-si indeplini misiunea la nivelul cel mai elementar, ei transformandu-se practic in agitatori politici sau in creatori si difuzori de mituri urbane. Intre ele, zvonuri precum celebrele crime si violuri in Domul din New Orleans, povesti neconfirmate privind lupte de strada intre echipele de salvare si sinistrati sau acreditarea speculatiilor exagerate cu privire la numarul victimelor. Lista tuturor acestor incalcari flagrante ale standardelor jurnalistice poate fi acum gasita in chiar publicatiile care le-au promovat. Au fost revelate chiar cazuri in care invitatii in studiourile CNN au fost instruiti sa lase la o parte analiza si detasarea, si sa-si exprime in direct indignarea si revolta. Si nimeni nu a scapat ocazia de a lega aceasta catastrofa de toate marotele stangii. De la rasism la imperialism, de la razboiul din Irak la ideologia incalzirii globale, de la capitalism la neocolonialism, concluzia, tema si implicatiile convergeau intr-un punct unic: Bush si administratia sa sunt principalii vinovati.
Pe fundalul acestei explozii mass-media, sondajul CNN-Gallup, dat publicitatii dupa o saptamana suprasaturata de acest tip de discurs public, a cazut ca o ghilotina: numai 13% din americani acceptau interpretarea, frenetic vehiculata pe toate canalele, potrivit careia presedintele Bush ar fi fost responsabil pentru catastrofa din New Orleans. Mai mult, focus grupurile si interviurile cu sinistrati aratau ca acestia blamau nu autoritatile federale, ci pe cele locale - o constatare de bun-simt acoperita insa de verbiajul nonstop privind “esecul guvernului federal” indus pe toate canalele. A fost un moment de soc si stupefactie. Publicul avea intr-adevar rezerve serioase in privinta modului in care autoritatile si-au facut datoria si era foarte critic. Dar avea in acelasi timp foarte mult bun-simt: intelegea nuantat atribuirea reponsabilitatilor si mai ales refuza sa preia stafeta responsabilizarii personale a presedintelui pe care incercasera sa i-o paseze cu atata insistenta comentatorii media 24 de ore din 24, timp de o saptamana.
Din nou, in mai putin de un an de la esecul sustinerii candidaturii lui John Kerry, puternica mass-media americana a fost pusa in genunchi de publicul american. Cum se explica ca cea mai puternica ofensiva anti-administratie de la cea legata de razboiul din Irak nu a dat rezultatele asteptate, desi de data aceasta existau mult mai multe temeiuri pentru acuzatiile aduse, iar disfunctionalitatile si erorile facute justificau o atitudine critica? Cum se explica acest paradox si care este semnificatia sa?
O spectaculoasa rasturnare de situatie
O prima explicatie ar fi aceea ca americanii sunt un public stupid, care nu reuseste sa inteleaga logica responsabilitatii si valorile expuse de elitele mass-media. Exista insa si alte explicatii, mai realiste si mai interesante. Acestea pot fi construite in jurul efectelor cumulate a trei factori. Primul este o reactie umana naturala in fata oricarei forme de propaganda, odata detectate. Ca si in cazul regimurilor comuniste, cand publicul stia sa discearna in comunicatele si discursul oficial elementul de propaganda de cel informational si astfel sa descifreze ce se ascunde in spatele barajului propagandistic, si publicul american a invatat sa recunoasca distorsiunile si marotele jurnalistilor. El stie sa separe opinia de fapt sau cel putin este circumspect. Americanii au invatat ceea ce romanii, de pilda, stiau de mult. Un al doilea factor este aparitia unor canale alternative care prezinta analize si informatii dintr-o perspectiva de dreapta. Fox News a reusit sa devina principalul canal de stiri in SUA valorificand tocmai reactia publicului la partizanatul canalelor standard. Cand li s-a oferit o posibilitate de a opta intre partizanatul de stanga si partizanatul de dreapta, o importanta parte a publicului a optat direct pentru partizanatul Fox News, considerat mult mai de bun-simt decat cel al canalelor consacrate. Indiferent de opinia fata de el, fapt este ca Fox News ofera publicului o sansa de a auzi si cealalta interpretare asupra lucrurilor, spargand astfel monopolul asupra mass-media americane pe care, daca dam crezare studiilor mai devreme citate, stanga l-a instalat in ultimii 30 de ani.
A treia forta este cu adevarat revolutionara si este reprezentata de aparitia unei noi forme de jurnalism pe Internet. “Bloggerii” sunt indivizi privati cu interese si expertize diferite, care posteaza zilnic pe Internet informatii, analize, opinii cu privire la evenimente si dezbateri de interes public. Ei alcatuiesc impreuna o retea cu milioane de noduri, care practic revolutioneaza modul in care este gandit si practicat jurnalismul. Forta acestei retele vine din descentralizarea si flexibilitatea ei. Informatia si expertiza sunt mobilizate in numai cateva minute, din toate colturile lumii, evenimentele sunt filtrate si analizate din nenumarate perspective, astfel incat avantajul comparativ pe care organizatii mass-media standard, bazate pe centralizarea informatiei, il aveau pana de curand este practic spulberat. Pentru fiecare chestiune de interes public sau eveniment mass-media existau mii de perspective: situatia din Irak, deficitul bugetar, ultimele distorsiuni ale CNN si BBC, dezarmarea nucleara, incalzirea globala etc. - pentru fiecare din acestea in fiecare moment mii de indivizi conectati la computerele lor sunt gata sa analizeze cine, ce si de ce, mobilizati printr-un efort colectiv structurat de ordinea spontana a Internetului. Partizanatul indivizilor se neutralizeaza reciproc si se autoechilibreaza, informatia este filtrata si verificata prin mii de surse si forme de expertiza. Obiectivitatea sau acuitatea emerg ca proprietati sau trasaturi ale functionarii sistemului in care fiecare individ este participant si nu depind de o persoana sau institutie. Rezultatele sunt revolutionare, si ele s-au vazut in alegerile din 2004 sau in contrareactia la modul in care a avut loc prezentarea situatiei create de uraganul Katrina.
Consecinte si semnificatii
Implicatiile acestor mutatii sunt profunde. In primul rand, aceste trei forte actionand in conjunctie tind sa creeze un proces echilibrator capabil sa contrabalanseze aplecarea spre stanga (sau ipotetic spre dreapta) a jurnalistilor americani. La un prim nivel, audienta activeaza un mecanism de filtrare: ea stie ca daca vine din surse CNN sau New York Times, este foarte probabil ca mesajul sa aiba o usoara distorsionare spre stanga. Prin urmare, incearca sa calibreze mesajul primit, eliminand zgura ideologica. Al doilea nivel este al celor ce, satui de ceea ce numesc “predicile politically correct”, se muta cu totul pe canale precum Fox News. In sfarsit, al treilea nivel este al celor ce resping cu totul formele media traditionale si isi muta centrul de greutate pe Internet, in principal in zona asa-numitei “blogosfere”.
Consecinta cu adevarat profunda este insa crearea unei dinamici ce schimba nu numai mass-media americana, dar afecteaza profund si arhitectura sistemului de putere. Ideea potrivit careia capacitatea de a controla, prezenta, interpreta informatia publica este una dintre principalele, daca nu chiar principala baza de putere in societatile moderne este un loc comun. Rolul mass-media in arhitectura sistemelor de putere contemporane este deplin recunoscut prin sintagma potrivit careia presa este a patra putere in stat. Dar unde exista putere exista si limite ale puterii si mai ales exista si competitie pentru putere, si nicaieri aceasta realitate nu poate fi mai clar ilustrata decat in cazul american. Dinamica institutionala, sistemul contestarii si competitiei, caracteristic societatilor libere, functioneaza chiar si in zona atat de sensibila a informatiei. Confruntat cu monopolul stangii asupra discursului public, sistemul american, bazat pe competitie si contestare, a gasit modalitati de a se ajusta si a oferi o contrapondere ce submineaza acest monopol. Si astfel, numarul jucatorilor s-a inmultit. Jocul complex al competitiei si cooperarii intre cele trei forme de mass-media - “traditionala”, “alternativa de dreapta” si “blogosfera” - abia incepe. La fel cum consecintele asupra sistemului politic abia incep sa se faca simtite. Impactul pe care “bloggerii” l-au avut asupra alegerilor prezidentiale din SUA si aportul lor la victoria lui G.W. Bush in 2004 prin contrabalansarea barajului mediatic anti-Bush al cercurilor jurnalistice traditionale este documentat si recunoscut. Si acesta este doar un preludiu. O miscare tectonica in insusi modul in care este structurata relatia dintre informatie, agenda publica si sistemul politic s-a pus in miscare.
Momentan, razboiul cel mai dur se da intre “bloggeri” si elitele mass-media, avand mass-media alternativa de dreapta precum Fox News drept principal beneficiar al loviturilor devastatoare pe care “bloggerii” le-au aplicat in ultima vreme baronilor de presa si institutiilor media precum New York Times, NBC, CBS sau CNN, surprinsi in mod repetat in deficit de profesionalism sau onestitate in cazuri precum Katrina sau in cazul escamotarii naturii organizatorilor recentelor proteste din Washington. Ce se va intampla insa cand reasezarea raporturilor de forte se va produce si noul sistem media rezultat va incepe sa preseze asupra celui politic este greu de prevazut. Ceea ce stim insa cu precizie este ca, in ceea ce ne priveste, de acum inainte vom avea la dispozitie toate datele si mijloacele prin care vom putea interpreta exact nu numai edictele elitelor media occidentale, ci si tacerile lor - fie ele naive, iresponsabile sau pur si simplu vinovate.
