De același autor
Au trecut aproape trei decenii de la războaiele din Iugoslavia și un deceniu de când a fost încurajată independența Kosovo și totuși rana e departe de a se fi vindecat. Politicienii se pregătesc acum să smulgă pansamentul și să redeschidă “operația”. Cele două tabere care au refuzat până acum să comunice între ele au venit cu un plan riscant de dragul unei idei la care aspiră amândouă: aderarea la UE. Planul ar consta în schimbul de teritorii pe criterii etnice. Președinții sârb (Aleksandr Vucici) și kosovar (Hashim Thaci) spun că planul ar fi cheia pentru normalizarea relațiilor. Cheia s-ar putea dovedi una strâmbă, defectă, care să deschidă doar o nouă cutie a Pandorei.
Pe hârtie, planul pare tentant. Ce poate fi mai simplu? “Îmi dai pământul pe care stau ai mei, îți dau pământul pe care stau ai tăi”. Fără strămutări, fără despăgubiri, doar o retrasare a granițelor de ambele părți. Dincolo de hârtie însă, există temerile că mii de oameni ar putea fi nevoiți să-și părăsească locuințele și probleme tehnice mari ce țin de infrastructură. Planul aruncat pe piață propune ca o parte din regiunea de sud a Serbiei (în principal Valea Presevo, locuită preponderent de etnici albanezi) să fie transferată către Priștina, în timp ce zona de nord a Kosovo (dincolo de râul Ibar, în jurul orașului Mitrovica, dominat de sârbi) să redevină parte a Serbiei. Mai exact, schimbul se referă la trei zone locuite de albanezi din sudul Serbiei : Presevo, Bujanovac și Medveda și la trei sau patru zone locuite de sârbi : Lipjan, Leposavic, Zubin Potok și părți din Mitrovica.
Dar se poate retrasa o graniță în această zonă-butoi cu pulbere, plină de sentimente și resentimente naționaliste fără a declanșa un nou conflict? Cei mai mulți analiști și politicieni spun că nu. Toate actualele granițe sunt rezultatul unor războaie sângeroase, remarca, destul de corect, premierul kosovar - Ramush Haradinaj, fostul comandant al Armatei de eliberare din Kosovo.
Realitatea care va crea cele mai multe probleme este că mult mai mulți sârbi se vor găsi “de partea greșită” în caz că planul e pus în aplicare - majoritatea celor care locuiesc în sudul Kosovo se vor confrunta cel mai probabil cu exodul ca să nu fie marginalizati. E și motivul pentru care liderul Bisericii Ortodoxe din Kosovo se opune unui asemenea plan: de teama că va însemna atât sfârșitul sârbilor în Kosovo, cât și ștergerea prezenței lor istorice de acolo, inclusiv a celei religioase, precum și confiscarea proprietăților. Pentru că se pune și problema proprietăților. Nu doar a locuințelor, ci și a infrastructurii. O autostradă sârbă nord-sud (Coridorul 10), taie cele trei zone kosovare ce ar fi incluse în schimb, iar cedarea ei ar însemna blocarea accesului sudic al Serbiei la mare, prin Macedonia și Grecia. E foarte puțin probabil ca sârbii să vrea să cedeze artera. Pe de altă parte, dacă politicienii kosovari permit Serbiei să păstreze autostrada, ar fi torpilați de opoziție. Invers, pe teritoriul care ar urma să fie încorporat de Serbia se află o mină strategică – Trepca. Mai există impedimentul opiniei publice : deocamdată, există de ambele părți o majoritate care se opune planului de retrasare a granițelor (și una politică: premierul kosovar, plus opoziția din Kosovo, precum și naționaliștii din Serbia).
Semn al tensiunilor iminente, președintele sârb a refuzat vineri să se vadă cu omologul său kosovar la Bruxelles, așa cum era stabilit. Un oficial sârb din echipa de negociere a explicat că refuzul liderului sârb e un rezultat al "recentelor amenințări și înșelăciuni" venite din Kosovo. Nu a spus la ce fel de înșelăciuni se referea exact.
Cei aproape 20 de ani nu au fost așadar nici pe departe suficienți pentru ca o asemenea soluție să funcționeze. Serbia și Kosovo sunt încă în impas și există de fiecare parte bucăți de teritoriu populate de oamenii celeilalte, oameni care ar prefera să trăiască printre cei de aceeași etnie, motiv pentru care tensiunile izbucnesc sporadic. Nimeni nu poate anticipa exact cum vor reacționa cele două populații. In plus, a crea zone monoetnice în această regiune e scânteia care i-ar putea stârni și pe alții să ceară același lucru : sârbii din Bosnia (Republica Srpska), albanezii din Macedonia, în general orice populație suficient de concentrată ca să ceară secesiune teritorială. Cazul Bosniei e poate cel mai complicat. Sârbii din Bosnia au avansat deja ideea secesiunii în urmă cu mai mulți ani, imediat după formalizarea precedentului Kosovo (2008). Mai mult, din Bosnia provin cei mai mulți recruți ai Statului Islamic din regiune, așa că o divizare ar putea duce la crearea unei entități violente, radicalizate, chiar în inima Europei.
Apoi, se pune și problema albanezilor din Macedonia, care vor încă din 2001 o uniune cu Albania. Cum ar mai putea fi împiedicați să o facă, odată ce se realizează un Kosovo omogen etnic, care să se alipească eventual mai târziu la Albania? Tiparul odată creat i-ar putea tenta și pe ungurii din Voievodina (Serbia) sau pe musulmanii din regiunea Sandzjak (împărțită între Serbia și Muntenegru). Riscul e mare.
E posibil să fie doar o idee lansată pe piață pentru testarea reacțiilor naționale și internaționale. Dacă acesta e cazul, atunci, pentru moment, cei doi lideri au obținut mai mult critici și avertismente decât aprobări. Paddy Ashdown, diplomatul care s-a implicat în rezolvarea conflictului din Bosnia, a făcut apel la șefa diolomației europene, Federica Mogherini, să excludă orice schimb teritorial. "Mutarea granițelor nu va rezolva disensiunile, le va adânci" , a spus Ashdown. Pacea de lungă durată nu poate veni decât dacă oamenii învață să trăiască în comunități multietnice. Orice retrasare a a granițelor urmărind criteriile etnice va readuce conflictul în Balcani, a mai avertizat diplomatul.
Uniunea Europeană cere de la orice stat aspirant normalizarea relațiilor cu vecinii, ca precondiție pentru aderare (or, despre ce normalizare a relațiilor cu vecinii să poată fi vorba cât timp nu există oficial "un vecin" ?). Nu există însă vreun ghid pentru cum ar trebui să se întâmple asta și mai ales într-un caz complicat precum cel al Kosovo.
De aici și cacofonia de reacții. Germania, Austria și Luxemburg au avertizat că se opun deoarece o retrasare a granitelor ar putea stârni o reacție în lanț – din Bosnia până în Macedonia și Muntenegru. Cancelarul german Angela Merkel a denunțat ideea de schimb teritorial și a explicat că, la fel ca Grecia și Macedonia (în problema numelui), Serbia și Kosovo trebuie să negocieze chestiunile dificile și să vină cu o soluție care să nu se axeze pe ideea de teritoriu.
În schimb, la nivel instituțional, UE a apreciat că ține de cele două cum își rezolvă problemele – comisarul pentru Extindere Johannes Hahn a vorbit de “un moment istoric” între Serbia și Kosovo. Și mai confuză decât Europa, administrația Trump s-a spălat pe mâini și a indicat doar că va accepta orice acord între cele două părți, inclusiv un schimb teritorial.
Joc dirijat de la Kremlin ?
De parcă situația nu ar fi fost suficient de complicată, a intrat în joc marele aliat al Serbiei, Rusia, care vine cu propriile ei interese strategice (iar aderarea Serbiei la UE nu se numără printre ele!). Miza este mare pentru Vladimir Putin. Pe de-o parte, a ține departe Serbia de Occident, pe de altă parte a crea un nou precedent care să-i fie folositor în teritoriile cu statut incert (estul Ucrainei, Abhazia, Osetia de Sud). Și nu se va sfii să o facă, așa cum nu a pierdut timp nici să folosească precedentul Kosovo - care a însemnat în fapt tocmai o redesenare a granițelor pe criterii etnice în funcție de o minoritate. Invocând dreptul unui popor la autodeterminare, dreptul la statalitate, a rupt Abhazia, Osetia și estul Ucrainei.
Or, Putin a anunțat că va vizita Serbia în octombrie sau noiembrie, iar anunțul a venit concomitent cu cel privind schimbul teritorial. E un joc la cacealma al Serbiei? Să oblige UE să accepte soluția avansată în fața amenințării că fără o perspectivă europeană clară va intra pe termen lung în orbita Moscovei ? E o intenție de a face pe plac Moscovei și de a realiza planul sub indicațiile lui Vladimir Putin? Să fie planul gândit chiar de Kremlin? Greu de spus în acest moment. Ce se poate spune e că există cu siguranță o filieră rusească puternică în joc. Vladimir Putin și-a trimis deja antemergătorii – sute de oficiali guvernamentali și oameni de afaceri – în Serbia săptămânile acestea ca "să pună la punct planurile pentru anii ce urmează". Greu de crezut în coincidențe.
Uniunea Europeană promite că statele balcanice vor putea adera în 2025. Condițiile sunt multe și dificile. Este aderarea un stimulent destul de puternic ca să smulgă Serbia de pe orbita Rusiei? Rusia a sprijinit politic tot timpul Serbia. Nu recunoaște nici acum independența Kosovo, după cum Belgradul s-a opus și el sancțiunilor la adresa Rusiei pentru agresiunile din Ucraina. Există însă legături mult mai ample – diplomatice, economice, religioase și de apărare (nu mai departe de acum câteva luni, Serbia și Rusia făceau exerciții militare comune în regiune). După 2008, Rusia a preluat controlul asupra celei mai mari companii petroliere sârbești și a aprovizionat armata sârbă cu tancuri și avioane de luptă. La nivel diplomatic, Aleksandr Vucici l-a vizitat pe Putin de mai bine de zece ori de la preluarea puterii. Dar, cu toate gesturile geostrategice confuze ale politicienilor de la Belgrad, mai mult de jumătate dintre sârbi doresc intrarea țării în UE și doar un sfert se opun.
Realitatea care nu poate fi ascunsă sub preș e că regiunea încă e plină de relicvele radioactive ale războaielor iugoslave. Problemele minorităților rezultate în urma ruperii sângeroase a Iugoslaviei sunt reale, însă mutarea granițelor în funcție de aceste minorități nu poate fi o soluție.
În primul rând, pentru că nu e vorba de o hartă bidimensională care să poată fi schimbată din pix, ci despre o hartă multidimensională, o hartă umană în cele din urmă. In al doilea rând, e un anacronism să mai fie gândită existența unui stat mono etnic în secolul nostru - este exact pericolul sesizat de cancelarul german.
Partea bună totuși este că simplul fapt că ambele părți iau în calcul o soluție, fie ea greșită sau incertă, înseamnă că sunt pregătite să negocieze și să-și rezolve problemele de dragul unei recompense mai îndepărtate. Cum ambele entități vizează aderarea, cel mai greu cuvânt de spus îl vor avea europenii. Liderii celor 27 vor trebui să se pună de acord și să stabilească împreună cum trebuie să ghideze Serbia și Kosovo în așa fel încât să nu fie făcute jocurile unor terți și să nu creeze probleme mai mari în alte părți. (Iar chestiunea ne privește și pe noi, de vreme ce România este alături de Spania, Cipru, Grecia si Slovacia unul din statele UE care nu au recunoscut Kosovo ca stat independent. Odată cu normalizarea relațiilor dintre Belgrad și Priștina, România va trebui să o facă, indiferent care i-ar fi temerile și interesele.)
Dacă cele două vor insista pe ideea de schimb teritorial, va fi nevoie de toată moderația celor doi lideri pentru a-și convinge populațiile și apoi de intervenția concertată a capitalelor europene pentru a ține în frâu consecințele regionale ale unei asemenea decizii. Nu în ultimul rând, vor trebui construite pârghii prin care UE să se asigure că Serbia, odată intrată în Uniune, nu va împiedica aderarea altui stat. În cele din urmă, poate că nu are cum să existe o cheie-master, ci mai multe chei mai mici folosite simultan pentru ca ușa să nu fie din nou scoasă din balamale.
