De același autor
Creuzet cosmopolit al multor viziuni, aspiraţii, veleitarisme, talente şi carierisme, Berlinul artistic actual este un relaxat melting pot postcultural, în care se produc mixaje tehnico-tematice în genul Şcolii de la New York de altădată, cu singura deosebire – esenţială – că acum nu mai există nici o direcţie, nu se mai impune nici o perspectivă: tot ceea ce este la modă se vinde, iar tot ceea ce se vinde este la modă. Pictură, instalaţie, conceptualism, stânga, dreapta, extremism, feminism, estetism, marxism, ecologism, reacţionarism, totul este „brand veritabil“ şi în mod egal vandabil. Totul este „nou“, underground şi în acelaşi timp deja consacrat, patentat. Niciodată până la Berlinul actual nu s-a produs o suprapunere atât de flagrantă între piaţă şi direcţie în artă. Iar acest lucru are o surprinzătoare funcţie critică, deoarece abţinerea de la model, refuzarea standardului şi explorarea perpetuă, chiar dacă sub tirania crudă a pieţei, dau vitalitate artei.
Piaţa a ajuns să aibă o funcţie decapantă, corectivă şi critică în raport cu stratificările şi anchilozările conceptuale ale istoriei artei recente. Hibridizările paradoxale, transgresiunile ideologice, formale şi tehnice, eterogeneitatea demersurilor cauţionate doar de lucrativitatea lor mereu instabilă au creat la Berlin o atmosferă activă, poate în derivă, posibil artificială, dar intens seducătoare. Atmosfera aceasta în care totul pare posibil a sedus şi a adus artiştii, galeriile, târgurile, colecţionarii şi banii la Berlin. Iar acest lucru nelinişteşte Vestul, chiar Vestul imediat, precum arată expoziţia de la Bonn, care ţine să atragă atenţia şi să corijeze defectul de optică responsabil de succesul actual al (r)estului, întemeiat pe o platformă mentală plutitoare, străină de certitudinile corporatiste oferite de lumina farului propriu.
Succesul Berlinului, eteroclit, superficial şi primejdios cum pare el, pune în dificultate modelul vestic, modelul unei arte responsabile, inteligente, deconstructive şi, la origine, profund critică, dar care, prin adaptare şi erodare, a ajuns un exponent pur şi dur al mecanismelor productive ale capitalismului târziu, al divertismentului perfect ambalat în avertisment, al deconstruţiei centripete, ce ranforsează puterea dată şi decorticată prin exploatarea judicioasă (şi nicidecum critică, centrifugă, distructivă) a resurselor tehnologice şi pecuniare oferite de sistem. Teoretic critică, acest tip de artă (e)rodată a devenit practic un alexandrinism conservator. Radicalismul ei intelectualist şi postartistic este refugiul consacrat al estetismului contemporan şi de aceea apare ca o modernă sală de fitness în care se fac piruete culturale complicate, dar neprimejdioase, menite să menţină tonusul cerebral, şi nu să electrizeze corpul social.
Simptom încă şi mai clar al acestei închideri este extrem de ambiţioasa retrospectivă Joseph Beuys, Parallel Prozesse, de la Kunstsammlung NRW din Düsseldorf, în care s-a investit imens, pentru a aduce relicvele acţiunilor şi instalaţiilor maestrului Fluxus din colecţiile muzeelor de pretutindeni, din Statele Unite până în Danemarca sau Australia.
Mai mult, expoziţia Beuys a marcat redeschiderea muzeului, după lucrările de extindere care au durat câţiva ani. Greutatea acestui eveniment doar cu greu poate fi supraestimată. Ca şi în cazul expoziţiei de la Bonn, responsabilii de la Kunstsammlung au făcut o alegere prin segregare atunci când au decis să inaugureze noul complex muzeal cu o megaexpoziţie Beuys. Beuys s-a născut în NRW, a studiat la Kunstakademie Düsseldorf, unde a devenit ulterior profesor, şi tot aici a locuit cam toată viaţa (aici a şi murit, în 1986), aici şi-a creat şi expus cea mai mare parte din opera care se află acum, în proporţie copleşitoare, în colecţiile private şi publice locale. Dar cam aici se încheie partea pozitivă a istoriei. Restul este Beuys, adică opoziţie, criză, mitologie. Iar din acest unghi istoria pozitivă îşi arată colţii: tot la Düsseldorf, Beuys a înfiinţat iniţial Partidul Studenţilor Germani (1967), care s-a făcut remarcat prin ocuparea Secretariatului de la Kunstakademie (1969), pentru a protesta contra neînmatriculării ca studenţi a candidaţilor respinşi la admitere (pe care Beuys i-a înscris în bloc, cu sutele, în clasa sa de sculptură, într-un eveniment tipic Fluxus), fapt ce a determinat intervenţia intens mediatizată a poliţiei pentru eliberarea Secretariatului.
Ulterior, tot aici Beuys a înfiinţat Partidul pentru Democraţie Directă prin Referendum Popular (1972), o iniţiativă aparent cetăţenească, dar cu rădăcini în radicalismul de stânga şi cu accente populiste, care i-a adus excluderea de la catedra pe care o deţinea la Kunstakademie. Excluderea a fost semnată de ministrul de resort al landului NRW, pe atunci nimeni altul decât viitorul preşedinte german Johannes Rau, personalitate aclamată a scenei politice germane, pe care Beuys l-a dat în judecată.
Procesul a durat până în 1978 şi s-a încheiat cu reintegrarea lui Beuys în învăţământ şi, pentru ca acesta să-şi retragă acţiunea împotriva guvernului NRW, i-a fost oferit pe viaţă un atelier pentru uz personal în interiorul Kunstakademie, unde el a instalat birourile unei noi organizaţii subversive, de această dată la adresa sistemului de învăţământ (Şcoala Superioară Internaţională pentru Creativitate şi Cercetare Interdisciplinară). Mai mult, de acelaşi loc şi tot de instituţii este legată lupta lui Beuys (co-fondator al Partidului Ecologist, acum una dintre forţele politice guvernamentale, dar de care Beuys s-a separat repede, găsindu-l prea puţin radical şi prea politicianist) pentru depoluarea Rinului (1981) sau pentru reîmpădurirea oraşului, considerată o mai bună alternativă la administraţia municipală (Stadtverwaldung statt Stadtverwaltung, 1983).
Erou local şi internaţional, devenit brand cultural încă din timpul vieţii, Beuys, obişnuit să lupte prin abuz contra abuzurilor şi prin aberaţie contra absurdului, n-a fost niciodată o figură comodă, mai ales pentru cei ce capitalizează acum triumfalist numele său: metoda sa educativă a fost reclamată mereu ca inadecvată şi antisocială chiar de către colegii săi de la Kunstakademie. Îndrumările date de Beuys studenţilor săi vizau mai mereu destabilizarea ordinii date, a instituţiilor statului, a normelor şi cutumelor acceptate. Lecţia lui Beuys a fost aceea a organizării nesupunerii, disimulată ca instituţionalizare a protestului pervers polimorf. //
(Continuare în numărul următor)
