De același autor
Palatul Parlamentului, simbolul arhitectonic al comunismului romanesc, a fost ales ca loc de intalnire pentru cei mai importanti lideri ai planetei. Colosul de marmura a fost costumat pentru 3 zile in haine de summit. Un banner mare pe care scria NATO Summit Bucharest 2008/Sommet de l’OTAN Bucarest 2008a fost plasat pe fatada cladirii pentru a anunta cea mai mare reuniune a celor 26 de membri ai Aliantei. In interior, somptuozitatii comuniste i-au fost adaugate multe sageti indicatoare si aparatura radiourilor sau a televiziunilor. Atmosfera de summit a fost completata de graba ziaristilor de a ajunge la conferintele lui Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, Ban Ki moon, secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), sau a lui Vladimir Putin si de graba oficialilor de a ajunge la numeroasele intalniri, toate planificate pentru 2-4 aprilie.
Potrivit traditiei initiate la Istanbul in 2004, prestigiosul think-tank German Marshall Fund (GMF) a organizat si la Bucuresti conferinta pentru deschiderea summit-ului. Locatia aleasa de GMFa fost Cercul Militar National, o cladire veche cu aspect de secol XIX: tablouri vechi, scari cu trepte inguste, portrete ale regilor Romaniei sau statui de soldati romani alaturi de aparatura moderna a mass-media. Forfota a fost mai putina decat la Parlament. Doar reporterii erau nerabdatori sa puna intrebari specialistilor din paneluri, cei mai multi veniti de peste hotare, si celor cativa oficiali. Temele dezbaterilor au fost relatia NATO-, implicarea Aliantei in stabilizarea Afganistanului sau procesul de extindere a organizatiei.
Relatiile dintre NATOsi Rusia
Extinderea NATOprin acordarea Planului de Actiuni pentru Aderare (MAP) Georgiei si Ucrainei si scutul antiracheta, pe care SUA intentioneaza sa-l amplaseze pe teritoriul Poloniei si Cehiei, au fost cele mai importante subiecte de discutie dintre membrii Aliantei si cel mai incomod partener al acesteia, Federatia Rusa. Pana joi, 3 aprilie, venirea lui Vladimir Putin la Bucuresti nu era o certitudine. Liderul de la Kremlin amenintase ca nu va participa la lucrarile Consiliului NATO-Rusiadaca Alianta va acorda MAPcelor doua foste republici sovietice. Vizita lui Vladimir Putin la Bucuresti a fost ultima in calitate de sef de stat. Membrii Aliantei se asteptau fie la o revizuire a modului in care Rusia percepe relatia cu NATO, fie la reafirmarea pozitiei agresive a Kremlinului din ultimii ani. Vladimir Putin a continuat linia de politica externa agresiva. In discursul tinut la 4 aprilie, presedintele rus a calificat prezenta Aliantei la granitele Rusiei si intentiile de extindere ale acesteia drept "o amenintare". In plus, Putin a negat eforturile pe care Alianta le desfasoara in vederea democratizarii partenerilor sai si a apreciat NATOca fiind o organizatie "indreptata impotriva Rusiei". Consensul, concept cheie care sta la baza configurarii relatiilor dintre membrii Aliantei, nu a functionat in ceea ce priveste viitorul raporturilor dintre Georgia sau Ucraina si Alianta. La 1 aprilie, cu prilejul unei vizite la Kiev, George Bush a reafirmat sustinerea SUA pentru Georgia si Ucraina. Spre deosebire de SUA, Germania si Franta s-au pozitionat in defavoarea fostelor republici sovietice. In final, membrii NATOau decis ca relatiile Aliantei cu cele doua state sa ramana la nivelul Dialogului Intensificat,cu mentiunea "ca nu se pune problema daca aceste state vor deveni membri ai Aliantei, ci cand se va intampla acest lucru". Daca in disputa cu privire la extinderea NATOMoscova s-a putut declara castigatoare, in privinta noilor aranjamente de securitate ale Europei, Putin a fost pus in fata faptului implinit cand NATOa anuntat ca va sustine intentiile SUA de a amplasa elemente ale unui scut antiracheta in Polonia si Cehia. Membrii Aliantei vor permite accesul specialistilor rusi la amplasamentele antirachteta din Cehia si Polonia. La 6 aprilie, George Bush si Vladimir Putin s-au intalnit pentru ultima data in calitate de presedinti la Soci. Vladimir Putin a declarat ca "atitudinea Rusiei fata de planurile americane de desfasurare a unui scut antiracheta in Europa Centrala nu s-a schimbat". In ceea ce priveste extinderea NATO, presedintele rus a reiterat ca integrarea fostelor republici sovietice "intr-o alianta politico-militara"va duce la incordarea relatiilor NATO-.
O Alianta a clivajelor
Ce se poate vedea in urma Summit-ului de la Bucuresti? Foarte direct spus: o Alianta divizata. Sugestiv in acest sens a fost editorialul din 6 aprilie al prestigiosului Washington Post,care interpreteaza rezultatul summit-ului ca pe o incercare de "cosmetizare" a fisurilor profunde din interiorul NATO: "compromisul legat de Afganistan si extinderea evita o ruptura, dar acestea nu sunt masuri suficiente pentru a castiga niciun razboi. Alianta are o aptitudine in a-si ascunde certurile interne, facand atat cat trebuie pentru a evita schisma sau dezintegrarea". Limbajul Declaratiei Summit-uluine arata arta Aliantei in a masca divergentele dintre Eutraditionala si Statele Unite. Chiar cu cateva zile inade reuniunea de la Bucuresti, Washingtonul a desfasurat o puternica campanie de lobby pentru acordarea MAPului Georgiei si Ucrainei. Cam in acelasi timp, FrançFillon, primul ministru al Frantei, anunta hotararea Parisului de a se opune aspiratiilor euroatlantice ale celor doua state foste sovietice: "ne opunem intrarii Georgiei si Ucrainei deoarece credem ca acesta nu este raspunsul adecvat echilibrului de putere dintre Europa si Rusia". Rezultatul final? Un compromis: se afirma fara echivoc perspectiva integrarii euroatlantice a Georgiei si Ucrainei. Dar nu se spune cand. In plus, integrarea lor depinde de consensul tuturor statelor memb. Este foarte posibil ca, mai tarziu, anumite state sa-siexprime veto-ul pe motiv ca eventuala integrare a Georgiei si Ucrainei afecteaza balanta de putere dintre Europa si Rusia.
Si conferinta organizata de German Marshall Fund, pe parcursul summit-ului, a evidentiat clivajele din interiorul NATO. Unul dintre ele este cel devenit deja clasic, legat de faptul ca o buna parte dintre statele Aliantei sunt minim pregatite pentru a desfasura misiuni in afara Europei. Si asta chiar daca dupa 11 septembrie amenintarile provin preponderent din spatii aflate foarte departe de Europa. Politicile bugetare si fortele militare ale majoritatii statelor europene sunt inca prea putin compatibile cu necesitatile. In plus, se remarca o scadere dramatica a sprijinului public pentru angajamentele militare globale ale NATO. Spre exemplu, 86% dintre germani cred ca Bundeswehrul (armata germana) nu ar trebui sa lupte nicaieri. Pe termen lung, consolidarea acestor tendinte (dezechilibrul de capacitate militara dintre Europa si Statele Unite, sprijinul european scazut pentru misiunile expeditionare) pot submina coeziunea interna a NATO,mergand chiar pana la dezintegrarea Aliantei.
Asa cum se prezinta astazi, NATOeste fortata sa actioneze regional (prin misiuni de stabilizare a zonelor de la periferia Europei), dar in acelasi timp este nevoita sa raspunda unor amenintari globale. Aceste roluri complementare, dar totusi foarte diferite, au generat o ampla dezbatere in interiorul Aliantei, legata de oportunitatea transformarii NATOinun instrument global. Inertia si rezistenta europenilor infata presiunilor de a consolida profilul expeditionar al NATOau determinat Statele Unite sa propuna dezvoltarea unor parteneriate intre Alianta si state precum Japonia sau Australia (state care pot imbunatati semnificativ capacitatea de actiune globala a NATO). Se vorbeste, la nivel informal, chiar de amendarea articolului 10 al Tratatului Atlanticului de Nordpentru a putea acorda statutul de membru democratiilor din afara Europei care pot contribui eficient la apararea comuna a spatiului euroatlantic. James Goldgeier, expert la Council on Foreign Relations, a sintetizat in exclusivitate pentru revista 22ideea care pare sa capete din ce in ce mai mult sprijin la nivelul elitelor decizionale si academice din America: "Pentru a ramane relevanta in secolul XXI si pentru a putea actiona legitim in zone din afara Europei, trebuie sa evolueze intr-o organizatie care sa includa cat mai multe dintre democratiile lumii". Un contraargument a venit din partea ministrului de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, care a avertizat in timpul Conferintei GMFde la Bucuresti asupra efectului de bumerang pe care il poate implica un NATOglobal: diluarea pana la anulare a credibilitatii garantiilor in articolul 5: "Daca ar fi sa aleg intre a avea garantii care nu sunt credibile si a nu le avea deloc, atunci foarte direct va spun ca experienta noastra in Polonia ne spune ca este mai bine sa nu le avem. In 1939 am fost primii care ne-am impotrivit lui Hitler. Am crezut ca avem garantii solide de securitate, dar ele nu s-au dovedit a fi credibile din punct de vedere militar". Sikorski a mai precizat ca opiniapublica din tara sa este astazi din ce in ce mai sceptica fata de relevanta unor garantii de securitate oferite de o Alianta care evita sa desfasoare infrastructura militara conventionala pe teritoriul Poloniei. De fapt, ceea ce se contureaza la nivelul opiniei publice poloneze este un sentiment de neincredere in raport cu forta motrice a Aliantei: principiul solidaritatii (toti pentru unul, unul pentru toti). Dezbaterile par sa indice faptul ca Alianta trece astazi printr-o profunda criza de solidaritate: iar solidaritatea este totul. Fara solidaritate, NATOnu exista!
Asteptari
• Stabilirea unei noi strategii pentru coordonarea actiunilor Aliantei in Afganistan. Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, a cerut statelor membre suplimentarea numarului de soldati in sudul Afganistanului, regiune in care actiunile contra insurgentei talibane s-au intensificat.
• Extinderea Aliantei prin aderarea a trei state din Balcanii de Vest (Croatia, Albania si Macedonia).
• Acordarea Planului de Actiuni pentru Aderare (MAP) Georgiei si Ucrainei.
• Transformarea Aliantei prin dezvoltarea de capabilitati nemilitare pentru a preveni noile amenintari la adresa securitatii membrilor. În acest sens, Jaap de Hoop Scheffer a propus reluarea discutiilor care vizau complementarizarea scutului antiracheta american cu programele antiracheta ale Aliantei. Totodata, membrii NATO aveau sarcina de a identifica noi modalitati pentru a asigura securitatea energetica si protectia impotriva infractiunilor pe Internet si a atacurilor cibernetice. La 31 ianuarie 2008, in cadrul unui discurs sustinut la Bruxelles, presedintele Traian Basescu facea urmatoarele propuneri: "Expertiza NATO in reforma sectorului de aparare, managementul crizelor si securitatea maritima pot fi folosite pentru a oferi asistenta in protejarea infrastructurii energetice si a cailor de comunicatii maritime".
• Dezvoltarea politicii de parteneriat a NATO cu state din zona euroatlantica sau din afara acesteia (Africa de Nord, Orientul Mijlociu, regiunea Asia-Pacific). In acest context, Traian Basescu, presedintele Romaniei, a pledat pentru "trecerea la o etapa superioara" a Dialogului Intensificat in relatiile cu Serbia, Bosnia-Hertegovina si Muntenegru si "dezvoltarea cooperarii NATO cu Moldova, Azerbaidjan, Armenia si statele din Asia Centrala".
Rezultate
• Asumarea unei viziuni strategice pe termen lung, ce reafirma angajamentul Aliantei pentru stabilizarea Afganistanului. In acest context, presedintele Bush a anuntat dislocarea in sudul Afganistanului a inca 3.200 de soldati americani. De asemenea, Franta si-a anuntat disponibilitatea de a trimite inca 700 de militari in partea de est.
• Extinderea Aliantei cu doar doua state din Balcanii de Vest (Croatia, Albania); de asemenea, se anunta disponibilitatea de a inainta invitatia pentru aderare si fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, de indata ce litigiul avut cu Grecia asupra numelui sau va fi solutionat.
• Confirmarea clara a perspectivei integrarii euroatlantice a Georgiei si Ucrainei, dar intr-un orizont de timp nespecificat. Acordarea MAP este urmatorul pas pe care cele doua state trebuie sa il parcurga. In acest context, ministrii de Externe ai statelor membre sunt mandatati sa faca o prima evaluare a progreselor Georgiei si Ucrainei in decembrie 2008.
• Invitarea Bosniei-Hertegovina si Muntenegrului sa initieze un Dialog Intensificat ce va acoperi toate aspectele politice, militare, financiare asociate aspiratiilor de integrare in structurile NATO; a fost reiterata disponibilitatea Aliantei pentru a consolida cooperarea cu Serbia, in special prin dezvoltarea unui IPAP (Planul Individual de Actiune cu Partenerii); s-a anuntat disponibilitatea Aliantei de a dezvolta un Dialog Intensificat cu Serbia, dar numai la cererea Belgradului.
• S-a recunoscut faptul ca proliferarea rachetelor balistice reprezinta o amenintare directa asupra spatiului euroatlantic. In acest context, Alianta va cauta modalitati de integrare a elementelor scutului antiracheta american desfasurat in Europa care vor deveni parte integranta a oricarei viitoare arhitecturi NATO de aparare antibalistica. Totusi, o decizie politica in acest sens este amanata pentru summit-ul din 2009, Consiliul Nord Atalntic fiind insarcinat sa prezinte atunci optiuni de proiectare a unui scut antiracheta capabil sa securizeze intreg teritoriul Aliantei. Totodata, Alianta va continua eforturile pentru consolidarea capacitatilor defensive ale statelor membre impotriva atacurilor cibernetice.
• In ceea ce priveste securitatea energetica, NATO se va implica in urmatoarele aspecte: proiectarea stabilitatii; sustinerea eforturilor de cooperare regionala; sprijin in protectia infrastructurii energetice critice. Actiunile NATO in aceasta zona vor completa eforturile institutiilor specializate ale comunitatii internationale.
• Consiliul NATO-Rusia si-a anuntat disponibilitatea de a sprijini guvernul de la Kabul in promovarea pacii si stabilitatii in Afganistan. In acest sens a fost stabilita o formula ce permite Aliantei sa transporte, prin Rusia, echipament nonmilitar destinat aprovizionarii misiunii ISAF. (Ileana Racheru, Octavian Manea)
PETRE IANCU
Umbra Kremlinului asupra NATO
Ar fi putut fi un summit palpitant, daca puterile occidentale ar fi gasit forta necesara sa-si urmareasca si sa-si impuna interesele strategice majore ignorand amenintarile rusesti. In cele din urma, ultima reuniune la varf a liderilor statelor NATO, cu George Bush aflat la carma lumii libere, s-a incheiat cu un previzibil, dar nu foarte convingator compromis.
De la Bucuresti si Soci, Bush se intoarce la Casa Alba cu un succes partial. Germania, sustinuta de francezi, si anemia care a cuprins SUA dupa 7 ani de razboi asimetric l-au impiedicat sa obtina un triumf veritabil. Sensibile la presiunile Kremlinului, Berlinul si Parisul s-auopus cu succes rapidei integrari in NATOa Ucrainei si Georgiei - doua tari cheie pentru viitorul Aliantei, a caror aderare grabnica o doresc, din motive lesne de inteles, atat americanii, cat si est-europenii. Rusia si-a impus in aceasta chestiune punctul de vedere, chiar daca Angela Merkel si Nicolas Sarkozy au salvat aparentele, afirmand ca Rusia n-ar dispune de un drept de veto in privinta extinderii Aliantei.
Pe moment, realitatea pare a fi cu totul alta. In fapt, Kremlinul si-a exercitat cu succes inexistentul drept de veto. Daca ar fi sa i se dea crezare lui Vladimir Putin, ramas omul forte al Moscovei, Alianta Nord-Atlantica, departe de a promova democratia si stabilitatea in tarile pe care le coopteaza, ar reprezenta, in avansul ei spre Rasarit, o amenintare militara directa la adresa Rusiei. La fel ar fi resimtit, potrivit lui, si proiectatul scut american antiracheta, care urmeaza sa fie amplasat in Cehia si Polonia si extins astfel incat sa protejeze pe viitor si tarile sud-est-europene. Evident, impreuna cu provocarea afgana, care constituie pe moment grija cea mai acuta a pactului defensiv occidental, aceste doua chesau dominat copios summit-ul din Capitala Romaniei.
Ca, sustinuta de francezi si de alte cateva guverne vest-europene de importanta mai redusa, Germania a pus bete in roate proiectului integrarii Ucrainei si Georgiei e cum nu se poate mai regretabil pentru toate tarile situate inca sau pana de curand sub sfera de influenta a Moscovei. Amanarea la calendele grecesti a integrarii celor doua state, care lupta din greu spre a-si castiga independenta reala de Moscova, risca sa perpetueze inghetul conflictelor de la periferia fostului imperiu sovietic, ba poate chiar sa inteteasca masiv incordarile din zona. Vaga promisiune a unei aderari ulterioare nu va putea modifica aceasta stare de lucruri.
Motivul pentru care unele state vest-europene au adoptat decizia de a nu le deschide ucrainenilor si georgienilor poarta salvatoare a Aliantei nu e congruent cu pretextele invocate de Berlin si Paris. Germania si Franta pretind ca ar fi alarmate de insuficienta sustinere de catre populatia ucraineana a integrarii Kievului in strucnord-atlantice, precum si de starea precara a democratiei georgiene. Inadecvarea la democratia reala a unei bune parti a societatii est-germane, dupa doar 4, si nu dupa 7 decenii de comunism si dupa alti aproape 20 de ani de apartenenta la toate sistemele de aliante occidentale, demonteaza acest argument. Aderenta la partide extremiste de stanga si de dreapta a multor est-germani continua sa fie surprinzator de mare. Date fiind, pe de alta parte, mult mai gravele deficiente ale simulatei democratii rusesti, decat ale celei precare, dar veritabile, din Georgia, se pune fireste intrebarea daca n-ar fi fost, dimpotriva, legitim ca vest-europenii sa se arate mai ingrijorati de evidenta realunecare in dictatura a Rusiei decat de neajunsurile statului de drept gruzin. A pune cat mai expeditiv la adapost de aceasta resuta si de pericolele ei implicite acele doua ex-republici sovietice, care au demonstrat in ultimii doi ani ca si-au luat realin serios angajamentele si orientarea spre Vest, arfi fost nu doar un deziderat moral, ci si un obiectiv politico-strategic cat se poate de firesc pentru lumea libera.
Ratarea acestui obiectiv nu este uimitoare. Ea s-a produs, fara doar si poate, din cauza fazei de slabiciune pe care o traverseaza americanii, a vehementei opozitii a Kremlinului, a fricii europenilor de a-si risca securitatea si, nu in ultimul rand, din pricina dependentei energetice a Occidentului de Rusia. Un factor adiacent l-a constituit traditionala precautie a Berlinului fata de Moscova, pe care Germania insista s-o menajeze dupa ce Occidentul i-a cerut sa inghita galusca indigesta a independentei kosovare. La toate acestea se adauga rivalitatea dintre americani si vest-europeni, precum si speranta comuna vizand angajarea Moscovei intr-un efort constructiv si conjugat de rezolvare a principalelor conflicte si amenitari globale, intre care la loc de frunte se situeaza in continuare programul nuclear iranian si terorismul islamist.
Pe de alta parte, Merkel si Sarkozy se afla la ani lumina distanta de antiamericanismul fatis si de prorusismul marcant al predecesorilor lor, Gerhard Schroeder si Jacques Chirac. Noii lideri de centru-dreapta de la Berlin si Paris s-au grabit asadar sa-i ofere lui George Bush oarecare compensatii pentru blocarea, cel putin vremelnica, a scoaterii Ucrainei si Georgiei din plasa de paianjen ruseasca. Franta s-a angajat sa elimine riscul retragerii canadienilor din efortul militar afgan, fagaduind sa trimita pe frontul antiislamist 800 de militari proprii. Iar Germania si-a abandonat opozitia indusa de Moscova fata de scutul american antiracheta, care a primit ca atare, la Bucuresti, girul intregii Aliante Nord-Atlantice.
E mult? E putin? Rezultatul targuielilor de la Bucuresti nu e, la drept vorbind, surprinzator. E insa greu de spus daca americanii si est-europenii s-au vazut compensati indeajuns pentru tergiversarea includerii in NATO a ucrainenilor si georgienilor. Avand in vedere uriasa importanta strategica, politica si energetica a cooptarii Ucrainei si Georgiei, precum si lipsa oricarei garantii ca Rusia lui Medvedev va evolua altfel decat cea a lui Putin, e foarte indoielnic ca Occidentul a facut la Bucuresti o afacere deosebit de buna.
Primiti Georgia si Ucraina!
Scrisoare deschisa adresata de André Glucksmann si Bernard-Henri Levy cancelarului Angela Merkel si presedintelui Nicolas Sarkozy
Maine se deschide la Bucuresti cel mai important summit al NATOde la sfarsitul Razboiului Rece si dorim ca acolo sa nu fie uitate sutele de mii de studenti, tarani si muncitori care au invadat strazile in Tbilisi si Kiev in 2003 si 2004, purtand drapele europene, franceze, germane, engleze sau americane. Cu mainile goale, acei barbati si acele femei erau demni urmasi ai lui Vaclav Havel, Lech Walesa, ai pastorilor est-germani si ai intelectualilor maghiari sau romani. Ei incarneaza Europa, aceasta mare aventura a timpurilor noastre. (...) Ei cer astazi sa fie asociati organizatiei care asigura securitatea democratiilor noastre de 60 de ani. (...) A refuza Ucrainei si Georgiei Planul de Actiune pentru Aderare(Planul, nu aderarea la NATO, adica deschiderea unui proces reversibil care poate sa dureze si 15 ani) ar fi o eroare dramatica. (...) Suntem convinsi ca refuzul nostru va constitui un semnal dezastruos pentru noii tari ai Rusiei national-capitaliste. Le vom arata ca suntem slabi si neputinciosi, ca Georgia si Ucraina sunt teritorii de cucerit. (...) Cedandu-i lui Vladimir Putin inseamna a ne sacrifica principiile, declarandu-ne invinsi inainte de a incerca ceva care sa nu intareasca la Moscova nationalismul cel mai agresiv. (...) Sa nu lasam Kremlinului dreptul de veto asupra relatiilor pe care Europa si America inteleg sa le stabileasca cu aliatii lor.
André Glucksmann si Bernard-Henri Levy, Le Monde, 2 aprilie, 2008
In ciuda faptului ca Statele Unite ale Americii, Canada si cele noua foste state comuniste membre NATO au sprijinit acordarea Planului de Actiune pentru Aderare (Membership Action Plan - MAP) Ucrainei si Georgiei, la Summit-ul Aliantei Nord-Atlantice de la Bucuresti, la presiunea Rusiei, s-a decis amanarea acordarii MAP celor doua foste republici sovietice. In luna decembrie 2008, la intrunirea ministrilor de Externe ai statelor membre NATO, se vor face primele evaluari ale progreselor pe care le vor realiza cele doua tari.
Ucraina si Georgia au fost consolate in Declaratia Finala a Summit-ului Aliantei Nord-Atlantice de la Bucuresti (punctul 23) cu afirmarea explicita a faptului ca vor deveni membre ale NATO, intr-un viitor neprecizat.
DIMITRI AVALIANI, Tbilisi
Georgia: decizia NATO va cantari greu in politica interna
Ziarist, comentator politic la 24 de ore(Georgia), colaborator al Serviciului pentru Caucaz al Institute for War and Peace Reporting(Londra)
Cum au primit elita politica georgiana si opinia publica decizia privind Georgia adoptata la Summit-ul de la Bucuresti?
Decizia adoptata la Bucuresti privind amanarea acordarii MAP pentru Georgia si Ucraina a provocat o anumita dezamagire in societatea georgiana, cu toate ca expertii georgieni si reprezentantii puterii nu excludeau un astfel de rezultat. La referendumul din 5 ianuarie 2008, 77% au votat pentru aderarea Georgiei la Alianta Nord-Atlantica. Cauza unei astfel de sustineri este data de faptul ca societatea georgiana percepe integrarea in NATO ca posibilitatea de a incheia definitiv cu mostenirea URSS si cu influenta Kremlinului, precum si cu asigurarea unui sprijin serios al Occidentului in problema solutionarii conflictelor inghetate.
Chiar inainte de summit, tema posibilei conectari a Georgiei la MAP a fost practic in fiecare zi principalul subiect al media din republica. Este evident ca aceasta problema a avut pana acum si are in continuare o uriasa rezonanta sociala. Asteptarea unui rezultat pozitiv s-a datorat si pozitiei SUA si a membrilor est-europeni ai NATO in aceasta problema.
Presedintele Mihail Saakasvili si alti reprezentanti ai puterii, in ciuda amanarii MAP, au privit foarte pozitiv declaratia finala a summit-ului. Printre altele, presedintele a afirmat ca Georgia "a primit mai mult decat MAP", avand in vedere declaratia NATO conform careia Georgia si Ucraina vor deveni membri ai Aliantei, si a vorbit chiar despre o "victorie istorica" a Georgiei. Totusi, in acest moment este greu de spus ce este mai indreptatit, tonul optimist al lui Saakasvili sau dezamagirea cetatenilor Georgiei.
Care ar putea fi urmarile deciziei NATO pentru politica interna a Georgiei?
Decizia summit-ului poate produce oarecare pagube partidului de guvernamant si presedintelui Saakasvili. Alegerile parlamentare din Georgia vor avea loc in luna mai. Imediat ce s-au facut publice rezultatele Summit-ului de la Bucuresti, reprezentantii opozitiei s-au grabit sa anunte "falimentul politicii externe a lui Saakasvili" si faptul ca decizia Aliantei a fost influentata de starea proasta a institutiilor democratice in Georgia. Criticii puterii s-au straduit sa utilizeze la maxim "infrangerea" Georgiei la Bucuresti si sa convinga ca opozitia, odata ajunsa la putere, va putea mai bine si mai eficient sa realizeze procesul integrarii Georgiei in NATO. In acelasi timp, trebuie notat ca intre fortele politice cu adevarat influente din Georgia nu sunt adversari ai aderarii la NATO. Fortele politice din tara, atat cele de la putere, cat si cele din opozitie, chiar au semnat la inceputul anului trecut o declaratie speciala despre faptul ca in problema integrarii euroatlantice sunt de comun acord.
In acelasi timp, intarirea pozitiilor opozitiei radicale, care nu recunoaste inca rezultatele alegerilor prezidentiale din 5 ianuarie si cere demisia lui Saakasvili, poate din nou sa genereze dezbinare in societate. Este adevarat ca deocamdata nu sunt vizibile semnele repetarii crizei din noiembrie 2007, cand s-au produs ciocniri in masa ale politiei cu participantii la actiunea de protest.
Decizia de amanare a acordarii MAP pentru Georgia va avea consecinte asupra evolutiei relatiilor ruso-georgiene?
Politicienii georgieni si expertii, in repetate randuri, au afirmat ca refuzul acordarii MAP Georgiei poate sa se reflecte negativ asupra relatiilor ruso-georgiene. Mai cu seama, aceasta decizie ar putea fi interpretata de Moscova ca o victorie, care da Kremlinului ocazia sa-si intareasca presiunea asupra Georgiei. Rusia a aratat primul semn al acestei conduite chiar in ziua in care s-au prezentat concluziile oficiale ale summit-ului. Presedintele Putin a trimis o scrisoare presedintilor republicilor nerecunoscute Abhazia si Osetia de Sud, in care le-a promis sprijinul, acuzand Tbilisi de incercarea de a "destabiliza situatia", si si-a exprimat ingrijorarea referitoare la consecintele aderarii Georgiei la NATO.
In Georgia se prognozeaza ca, de vreme ce in decembrie se va discuta din nou acordarea MAP, Rusia va incerca sa destabilizeze situatia in zonele de conflict. Principalul obiectiv al Moscovei in relatiile cu Tbilisi este sa oblige Georgia sa renunte definitiv la dorinta de a deveni membru NATO. Pentru aceasta, Rusia foloseste toate mijloacele de presiune atat asupra Tbilisi, cat si a membrilor Aliantei.
La Kremlin se afirma ca extinderea urmatoare a NATO reprezinta pentru Rusia o amenintare militara. Totusi, Rusia are deja granita comuna cu tarile membre NATO: Statele Baltice, Norvegia, Polonia. Niciun pericol militar pentru Rusia nu decurge din aceasta. In realitate, problema extinderii NATO pentru clasa politica din Rusia este, in primul rand, o problema de politica interna. Baza conceptiei politice a actualei puteri este "cresterea influentei Rusiei in lume" si "renasterea fostei maretii". Pe acest fond, primirea in NATO a doua foste republici sovietice va fi o mare infrangere pentru actuala politica a Kremlinului, deoarece fostul teritoriu sovietic, cu exceptia Tarilor Baltice, este perceput de Kremlin ca o sfera traditionala de influenta exclusiva a Rusiei.
Decizia Summit-ului NATO de la Bucuresti ar putea avea consecinte pentru relatiile dintre Tbilisi si regimurile separatiste din Abhazia si Osetia de Sud?
In ce priveste zonele de conflict din Georgia, perspectivele aderarii la NATO exercita influenta nemijlocita asupra procesului de solutionare. In prezent, republicile nerecunoscute Abhazia si Osetia de Sud se bucura de sprijinul nelimitat al Moscovei. Rusia le-a acordat cetatenie rusa locuitorilor din aceste teritorii, acorda sprijin militar si financiar regimurilor locale. In Osetia de Sud, posturile cheie din guvernul local - primul ministru, ministrul Apararii etc. - le ocupa functionari trimisi direct din Rusia. In acest timp, Rusia pastreaza, pentru sine, statutul de principal "mediator" in reglementare si pastreaza in zonele de conflict trupele sale de mentinere a pacii. Kremlinul se impotriveste oricaror incercari ale autoritatilor de la Tbilisi de a schimba formatul de negocieri in scopul atragerii in solutionarea conflictelor a partenerilor occidentali. Cu toate ca actualul format nu a adus niciun fel de rezultate - in Abhazia, pana astazi nu s-au putut intoarce mai mult de 200.000 de refugiati care au parasit Abhazia dupa operatiunile militare si epurarile etnice din 1992-f93. Republicile nerecunoscute au ignorat pana acum propunerile de la Tbilisi de stabilire a statutului lor in cadrul Georgiei.
La randul ei, Duma de Stat a Rusiei si o seama de persoane oficiale au declarat, in repetate randuri, posibilitatea recunoasterii independentei Abahaziei si Osetiei de Sud si chiar unirea lor cu Rusia. Din partea oficialilor rusi, nu o data s-au auzit amenintari privind utilizarea fortei militare "pentru apararea cetatenilor rusi".
Tocmai de aceea, in Georgia a fost inregistrata cu durere pozitia Germaniei anuntata de cancelarul Merkel, potrivit careia principala piedica in drumul Georgiei spre NATO este nesolutionarea conflictelor. O astfel de punere a problemei, adica formularea pretentiilor catre Georgia pentru rezolvarea definitiva a conflictelor pentru admiterea in NATO, in practica inseamna acordarea dreptului de veto pentru integrarea Georgiei in Alianta Rusiei, care controleaza zonele de conflict de pe teritoriul Georgiei si asigura protectie regimurilor separatiste.
Politicienii georgieni si expertii spera ca procesul de integrare a Georgiei in NATO sa produca o cotitura in reglementarea pasnica a conflictelor. Mai cu seama acordarea MAP Georgiei ar fi obligat Rusia sa se resemneze cu iminenta aderare a Georgiei la Alianta. Prin urmare, Rusia ar fi trebuit sa-si schimbe si politica, in prezent orientata spre neadmiterea Georgiei in NATO. In acest caz, Rusia va fi nevoita sa construiasca relatii cu Georgia din punctul de vedere al asigurarii stabilitatii si cooperarii reciproc avantajoase, si nu al confruntarii.
La randul lor, regimurile separatiste si populatia republicilor nerecunoscute, in cazul candidaturii Georgiei la aderarea la NATO, vor trebui sa admita lipsa de perspectiva a luptei pentru recunoastere internationala a independentei lor si sa inceapa negocieri reale cu Tbilisi pentru solutionare. De aceea, la Tbilisi se considera ca procesul rezolvarii reale a conflictului incepe doar in cazul ireversibilitatii integrarii Georgiei in Alianta Nord-Atlantica.
Astazi, cata vreme se mentine incertitudinea in aceasta problema, Moscova va continua politica orientata spre conservarea statu-quo-ului.
OLEG KOKOSHINSKIY, Kiev
Ucraina in cautarea consensului pentru aderarea la NATO
Istoric, specialist in relatii internationale, vice-presedintele Consiliului Atlantic al Ucrainei, vice-presedintele Ligii Publice Ucraina-NATO.
Spre deosebire de Romania, intre partidele politice din Ucraina nu exista un consens privind aderarea la NATO. Cum explicati acest lucru?
Atitudinea elitei politice fata de procesele integrarii euroatlantice in Ucraina se deosebeste de celelalte tari din Europa Centrala si de Est nu doar prin absenta realizarii si mentinerii unui consens in problemele de securitate, ci si prin inconsecventa, dependenta de conjunctura politica electorala si influenta unei puteri vecine.
De aceea, sperantele, ca si aprecierile hotararii Summit-ului NATO de la Bucuresti de catre reprezentantii diferitelor forte politice, presedinte si guvern, parlamentari, experti se deosebesc dupa simpatii politice. Fie sustin actuala coalitie, care a initiat procesul de acordare a MAP-ului pentru Ucraina, fie sunt alaturi de opozitie (Partidul Regiunilor, comunisti, Blocul Litvin), care se manifesta impotriva aderarii Ucrainei la NATO si pentru un statut de neutralitate al Ucrainei.
Care a fost reactia fortelor politice din Ucraina fata de hotararile Summit-ului NATO de la Bucuresti?
Dupa parerea presedintelui Iuscenko si a coalitiei de guvernamant, deciziile summit-ului sunt o victorie evidenta, care a depasit cele mai indraznete asteptari. NATO a luat o decizie istorica pentru natiunea ucraineana: Ucraina a primit un semnal convingator si garantarea statutului de viitor membru NATO din partea celor 26 de membri; invitarea la MAP se va produce in decembrie 2008, iar procedura aderarii va avea un caracter mai mult formal, tehnic.
Potrivit opozitiei, Summit-ul de la Bucuresti este o infrangere. Ucraina nu a primit MAP-ul, aspiratiile ei au provocat sciziune in NATO, inrautatirea relatiilor cu vechea Europa si o reactie negativa in Ucraina. Opozitia a identificat alternativa la MAP si NATO in statutul de neutralitate, care ar conveni, chipurile, si Rusiei. Insa liderii ei "uita" de baza militara navala a Federatiei Rusiei de la Sevastopol, ce va functiona pana in 2017, de granitele nedemarcate cu Belarus si Federatia Rusa, ca si de procedura complicata de obtinere a statutului de neutralitate, ca si de neclaritatea garantiilor pastrarii lui.
Reactia societatii este mai complicata. Ea este ingrijorata de problemele concrete, precum inflatia, cresterea somajului. Si, din pacate, multi nu stiu cum ii ajuta procesul integrarii la rezolvarea problemelor lor concrete si cum sa reactioneze la afirmatiile opozitiei privind iminentele baze militare, participarea la conflicte si in misiunile NATO din Afganistan, cresterea cheltuielilor militare, somaj s.a.m.d. Si, desi astazi putem trimite la datele sondajelor de opinie, atitudinea partii active a societatii si a media fata de deciziile summit-ului, fata de NATO cel mai adesea se asociaza cu atitudinea fortelor politice active din Ucraina si sunt influentate de statul vecin. Se poate observa, pe de o parte, o crestere a activitatii opozitiei, cu utilizarea unor ample actiuni, precum demonstratiile, concertele cu participarea artistilor rusi si ucraineni, pe de alta parte, o treptata sporire a sprijinului acordat perspectivei de integrare, in randurile celor care au acces la informatii. Doar in 2007, in provincie, au avut loc mai mult de 500 de actiuni organizate de ONG-uri cu participarea unor structuri de stat, a reprezentantei NATO, a misiunilor diplomatice, iar eficienta lor creste. Se intareste coordonarea si participarea lor in programul de stat privind informarea populatiei despre cooperarea euroatlantica si proiectele internationale in cadrul Aliantei Atlanticului de Nord.
Astfel, scrisoarea presedintelui, a primului ministru si a presedintelui parlamentului adresata secretarului general al NATO, privind dorinta Ucrainei de a se alatura MAP la Summit-ul de la Bucuresti, a oferit, pe de o parte, coalitiei de la putere posibilitatea de a-si realiza proiectele euroatlantice declarate si, pe de alta parte, a oferit opozitiei pretextul unui asalt asupra coalitiei de la putere si asupra guvernului. Aceasta disputa este insotita de radicalizarea pozitiei Rusiei, care utilizeaza nu doar dependenta energetica a Ucrainei, alte parghii economice, presiunea informationala, ci chiar si amenintarea militara a orientarii rachetelor spre Ucraina in cazul aderarii acesteia la NATO, de care depinde amplasarea bazelor. Desi Constitutia Ucrainei interzice amplasarea bazelor, ceea ce presedintele Iuscenko a subliniat in cursul vizitei la Moscova, iar Ministerul de Externe de la Kiev a explicat ulterior, acest argument continua sa fie utilizat de Rusia.
Atitudinea fortelor politice din Ucraina este paradoxala, de vreme ce colaborarea cu NATO a parcurs toate etapele si formatele si a fost timp de 17 ani o politica consecventa pe care au sprijinit-o si realizat-o toti presedintii, toate guvernele si partidele parlamentare, cu exceptia comunistilor si socialistilor. Colaborarea cea mai intensa a fost inregistrata tocmai in perioada in care tara era condusa de acele partide si politicieni care astazi se declara impotriva si folosesc tema NATO ca pe un mijloc de a diviza electoratul si a obtine dividende politice.
Colaborarea cu NATO a inceput imediat dupa obtinerea independentei, cand Ucraina a initiat primele contacte. In 1994, Ucraina a fost prima tara din CSI care a semnat Parteneriatul pentru Pace. In conditiile izolarii internationale a regimului lui Leonid Kucima, ca urmare a banuielilor ca Ucraina a vandut arme Irakului, la 23 mai 2002 a fost adoptata Strategia Ucrainei fata de NATO, care a proclamat ca "scopul final al politicii euroatlantice este aderarea la aceasta organizatie". Este semnificativ faptul ca aceasta decizie nu a generat atunci proteste din partea oponentilor de astazi ai aderarii Ucrainei la NATO si nici din partea Rusiei. Dialogul intensificat cu NATO pentru dobandirea calitatii de membru, care a urmat "Revolutiei portocalii", nu a declansat nici protestele opozitiei si nici pe cele ale Rusiei. Doar din 2006 tema semnarii MAP a inceput sa fie utilizata de opozitie (Partidul Regiunilor, comunistii si socialistii) ca instrument in lupta politica de impartire a atributiilor ramurilor puterii. Viktor Ianukovici, devenit premier, a refuzat sa accepte MAP, invocand faptul ca opinia publica nu este pregatita sa accepte acest grad de cooperare cu NATO. La fel a motivat si Kucima, in vara 2004, la Summit-ul NATO de la Istanbul, deranjat de concentrarea Aliantei pe problema corectitudinii alegerilor prezidentiale care urmau sa se desfasoare. Ca urmare, au fost scoase din textul Doctrinei militare obiectivele integrarii in UE si NATO.
Printre consecintele pozitive ale pregatirii pentru summit se numara adoptarea Planului special Ucraina-NATO pe anul 2008, care, dupa opinia expertilor, 85% corespunde cererilor MAP, adica stabileste agenda reformelor necesare. Asta presupune finantarea si realizarea acestora, informarea populatiei, activizarea cooperarii internationale. Si aceasta va fi facuta in conditii economice grele, cu probleme energetice, cu impotrivirea opozitiei, cu care trebuie gasit un compromis, si in conditiile unor relatii complicate cu Rusia.
Cum explicati diferenta dintre conducerea pro-NATO a Ucrainei si opinia publica in mare parte anti-NATO?
Diferenta in sprijinirea proceselor integrarii euroatlantice intre nivelul conducerii tarii si opinia publica este rezultatul reducerii integrarii la exercitiile de retorica politica, cand lipseau practic atat vointa, cat si consensul politic de a pune in practica reforme reale. Verticala administrativa a organelor de conducere nu monitoriza punerea in aplicare a programelor de cooperare, selectionarea si pregatirea specialistilor in domeniul integrarii. Nu s-a utilizat uriasul potential al institutiilor de invatamant, al presei, televiziunilor, radiourilor. Pana de curand, participarea organizatiilor neguvernamentale era limitata si nu se bucura de sprijin, iar programele de informare a populatiei erau blocate. In acelasi timp, datele despre majoritatea absoluta a celor care sunt impotriva NATO, potrivit unor rapoarte sociologice, nu sunt corecte. Din datele pe care le am despre evolutiile in diverse regiuni, rezulta ca 1/3 sunt pentru, 1/3 impotriva si 1/3 nu s-au decis. In regiunile vestice, cei care se declara pentru NATO urca spre 50%, iar in Donetk, Harkov era in jur de 8-9 %. Cel mai adesea, rezultatul sondajului este manipulat prin formularea intrebarii.
Atitudinea fata de NATO mai este influentata de campaniile electorale, ca si de campaniile duse astazi de opozitie si de Rusia impotriva MAP, in special in media, pe televiziuni. Mai influenteaza atitudinea fata de NATO si cota de incredere care se schimba in organele puterii, atat centrale cat si locale, ca si absenta unei pozitii clare a reprezentantilor coalitiei de guvernamant. Consensul fortelor politice, succesul reformelor, educatia si actiunea de informare, cooperarea internationala pot sa ajute la depasirea acestei rupturi.
SUA, Polonia, Tarile Baltice, Romania au sprijinit acordarea MAP pentru Ucraina si integrarea cat mai grabnica a tarii dumneavoastra in NATO. Germania si alte cateva tari occidentale au fost impotriva acordarii MAP. Cum va explicati acest lucru si ce ar putea sa faca Kievul pentru a schimba atitudinea Germaniei si a celorlalte tari vestice?
SUA (partenerul strategic al Ucrainei), in care traieste o numeroasa diaspora ucraineana, acorda prioritate progreselor democratice ale Ucrainei, renuntarii la armele atomice, rolului de contribuitor la securitatea internationala si de participant la toate misiunile NATO de mentinere a pacii. Polonia astazi este sustinatorul permanent pe calea integrarii Ucrainei in NATO si UE; chiar pe drumul acestei integrari comune, impreuna cu Romania, treptat se solutioneaza complicatii de frontiera izolate, mostenite din trecut, si se asigura dezvoltarea legaturilor in cadrul colaborarii de la Marea Baltica la Marea Neagra. Noi avem experienta comuna a conditiilor din regimurile totalitare si o intelegere mai buna atat a dificultatilor transformarii democratice, cat si a pericolelor aparitiei noilor amenintari imperiale, legate, totodata, cu manifestarile economice care pot influenta unitatea tarilor europene.
In cursul istoriei recente, Ucraina n-a putut sa formeze o imagine de partener stabil, atragator si previzibil si nici n-a izbutit sa iasa din umbra Rusiei. Nu a reusit sa initieze colaborari mai largi si reciproc avantajoase la nivelul politicienilor, societatii civile cu reprezentantii vechii Europe. Nu a fost utilizata diplomatia publica pentru a obtine sprijinul necesar aderarii la MAP. Opozitia a izbutit sa creeze aparenta nesustinerii active a integrarii euroatlantice in societate si sa ameninte cu posibilitatea inrautatirii relatiilor cu Rusia (ceea ce nu puteau sa nu ia in considerare partenerii europeni).
Pentru a schimba aceasta atitudine, pana in decembrie, Ucraina trebuie sa demonstreze seriozitate si transparenta in intentiile sale de aderare la MAP in decembrie 2008. Pentru inceput, trebuie realizat consensul, in masura in care este posibil, intre fortele politice interne si in relatia Ucrainei cu Rusia, trebuie puse bazele structurilor institutionale si asigurata realizarea Planului special Ucraina-NATO, a Programului de Stat pentru Informarea Populatiei si, deasemenea trebuie folosita diplomatia publica pentru sprijinirea aderarii Ucrainei la MAP.
Interviuri realizate de Armand Gosu
