De același autor
S-a vazut nu de putine ori în istorie ca atingerea coardei nationaliste poate trezi poporului sentimentul pierdut sau atrofiat al solidaritatii si unitatii cu liderii care îi propun un proiect grandios, de cele mai multe ori nebunesc. Hitler a facut la fel, afirmand dreptul germanilor la spatiu vital si la reuniunea într-o Germanie Mare. Mahmud Ahmadinejad, presedintele Iranului, pare sa faca acelasi lucru cu trambitarea ambitiilor nucleare (vezi si numerele 753 si 800 ale revistei 22).
Ce urmareste Ahmadinejad? Scopul pare a fi dublu. Pe plan intern, se doreste realizarea unei coeziuni interne în jurul principiilor “Revolutiei Islamice” serios zdruncinate de problemele interne. Pe plan extern, se urmareste ralierea lumii islamice ramase fara un stindard al rezistentei antiamericane si antiisraeliene si se cauta solidaritate regionala împotriva ingerintelor SUA si ale aliatilor în Irak, Liban, teritoriile palestiniene si în întreaga regiune. Cele doua obiective se sustin reciproc. Cei doi iepuri se spera a fi prinsi în acelasi timp. Subiectul ales ca liant al celor doua obiective si factor catalizator este dreptul Iranului la energie nucleara.
Polarizarea geopolitica
Cu cat SUA si europenii se vor opune mai mult programului nuclear iranian, cu atat retorica dreptului Iranului va hrani în mintile multor islamisti de rand din lume imaginea persilor de campioni ai luptei tuturor musulmanilor împotriva noilor cruciati. Conducerea de la Teheran spera in consolidarea perceptiei unui complot împotriva lumii islamice pentru a nu se dezvolta. Declaratiile inflamatoare la adresa SUA, “Marele Satan”, privind stergerea Israelului de pe fata pamantului, mutarea evreilor în Europa sau SUA, negarea Holocaustului pot fi interpretate si ca parte a strategiei de a rezona cat mai direct în inimile musulmanilor din regiune, care ar vedea astfel ca occidentalii si evreii nu vor sa lase o tara musulmana sa se dezvolte, o
Polarizarea geopolitica plaseaza într-o pozitie centrala regimul de la Teheran, autoproclamat reduta inexpugnabila în lupta împotriva SUA, Israelului & asociatii. Se fondeaza pe confuzia voluntara între tehnologia nucleara utilizabila în scop civil si cea militara si pe hranirea ideii injustitiei: de pe ce piedestal moral SUA si marile puteri (India si Pakistanul au obtinut clandestin arme nucleare, iar Israelul nu confirma, dar nici nu neaga posesia de arme nucleare) neaga dreptul altor state la cercetare si dezvoltare nucleara, dupa ce au obtinut arme nucleare si au centrale nucleare civile? Tratatul de Neproliferare Nucleara (NPT) este, în logica aceasta, un instrument care legitimeaza continuarea posesiei si multiplicarii armelor nucleare in tarile care deja au dobandit acest statut. Trebuie spus ca programul nuclear iranian a demarat în timpul sahului, în 1958, cu sprijin american.
Intr-o întrevedere de luna trecuta cu ministrul de Externe din Oman, Ahmadinejad si-a expus viziunea ca Golful Persic sa fie transformat în “Centrul pacii si prieteniei”, iar tarile din regiune sa dovedeasca solidaritate, contracarand interventiile straine în zona si încercarile de a semana discordie în lumea musulmana. Intr-o întrevedere cu un înalt oficial din Bahrein, Iranul a reafirmat, potrivit agentiei oficiale IRNA, ca toate tarile din regiune vor beneficia de avansul tehnologic nuclear iranian, progresul Iranului în acest domeniu fiind o “sursa de mandrie pentru natiunile musulmane”. “Aliatul arab cel mai apropiat” ramane Siria, pusa la colt pentru rolul sau malign în Liban. Ambele tari sunt sub presiunea internationala si încearca sa iasa din izolare printr-o alianta de convenienta si de necesitate. Siriei i-ar conveni însa o escaladare a crizei iraniene, pentru ca ar iesi de sub lupa internationala. Tanarul Al-Assad ar castiga timp sa îsi consolideze puterea.
Totusi, n-ar fi un entuziasm general în lumea musulmana daca, sub umbrela programului nuclear civil, Iranul ar fi al doilea stat musulman, dupa , care ar dobandi arme nucleare în clandestinitate. Arabia Saudita se teme de influenta persanilor siiti asupra regiunii din nord-estul tarii, unde minoritatea siita saudita sta exact peste puturile de petrol care pompeaza cea mai mare cantitate din exporturile de petrol din lume, tot asa cum sunitii irakieni vad cu aprehensiune influenta Iranului în sudul siit al Irakului, unde se afla 70% din resursele si rezervele de petrol ale tarii. Nici Kuweitul, Bahreinul sau alte emirate din Golful Persic nu vad cu ochi buni incitarea propriilor populatii de un Iran exemplar în lupta sfanta, de un Iran care îsi aroga un rol conducator în numele puritatii “Revolutiei Islamice” despre care Ahmadinejad a afirmat ca are un caracter divin, spiritual si mondial.
Toate armele sunt aruncate în aceasta lupta, care are si o componenta mediatica. Agentia oficiala iraniana IRNA produce zilnic stiri care vor sa dovedeasca complotul antiiranian si antimusulman: politia prinde traficanti de bauturi si droguri care marturisesc ca sunt de fapt uneltele israelienilor, care urmaresc pervertirea si coruperea tinerilor musulmani si a fundatiilor “Revolutiei Islamice”. Tot IRNA sustine ca atacurile sinucigase din Irak nu sunt opera teroristilor, ci a americanilor, care planteaza pe ascuns, în cooperare cu baasistii lui Saddam, bombe sub masinile irakienilor, pe care apoi le detoneaza de la distanta pentru a genera diviziuni, a-si justifica prezenta si a controla Irakul.
Democratie religioasa, mulahocratie sau teocratie?
Ceea ce încearca Iranul este sa ocupe o pozitie lasata libera. Turcia, Egiptul, Libia, Siria, Irakul nu mai joaca rolul de campioni ai lumii musulmane. Locul era liber si Ahmadinejad, admirator al lui
E suficient sa ne aducem aminte în ce circumstante a fost ales Ahmadinejad anul trecut, în iunie, dupa ce reformatorii si-au pierdut orice credibilitate, fiind incapabili sa aduca prosperitate, dupa ce au fost din 1997 constant blocati în orice reforme de liderii religiosi, adevaratii stapani ai puterii. Acesta era ultimul bastion al reformatorilor care pierdusera si alegerile pentru Parlament (Majlis) cu un an înainte, cand candidatii reformatori fusesera descalificati din cursa electorala de Consiliul Gardienilor Revolutiei. Quis custodiet ipsos custodes? Cine îi pazeste pe paznici sau gardieni? Conform Constitutiei si raporturilor de forta, Marele Ayatollah Khamenei patroneaza toate ramurile puterii. Contracandidatul lui Ahmadinejad a fost un ex-presedinte din vechea garda revolutionara, Rafsanjani, care ocupa acum functia de supraveghetor al activitatii guvernului si presedintelui. Intentia infuziei de sange proaspat în venele suferind de artrita ale “Revolutiei Islamice” a fost clara, dar nu si predarea stafetei. Marele Ayatollah Khamenei, desi ales personal ca succesor de Khomeini, nu este la fel de popular si respectat precum predecesorul sau, sustin unii analisti. De aceea ar fi avut nevoie de un tanar cavaler care sa duca lupta pentru pastrarea traditiei în numele sau.
Însa Ahmadinejad, desi poate fi demis de Marele Ayatollah, ar putea sa se asocieze cu liderii religiosi din
Problemele interne de sub covorul persan
Schimbarile încercate de reformatori între 1997- 2003 au fost sistematic blocate de conservatori, ceea ce a adus economia în incapacitate de a face fata sporului demografic, în conditiile unei relative izolari si lipsei dezvoltarii. Sanctiunile americane au adancit problemele. Astfel încat populatia tanara (70% din iranieni au sub 30 de ani), care s-a nascut dupa “Revolutia Islamica” din 1979, este lipsita de slujbe, locuinte, perspective. Consumul de droguri, în special opium si hasis, este ridicat în randul tinerilor (doua milioane de consumatori, potrivit datelor oficiale). Multi sunt atrasi în mediul urban de formele holywoodiene ale culturii globalizante americane. Regimul încearca sa se baricadeze, folosind tehnologie piratata: Teheranul interzice antenele parabolice si sterge de pe Internet site-urile opozitiei, ale blogger-ilor si impune reguli stricte pe strazi, potrivit revistei Time.
Ascunderea sub covor, fie el si din cea mai buna calitate persana, a problemelor interne e o solutie care nu poate reusi în lipsa redirectionarii atentiei spre alte probleme. Acesta este si rolul agitatiei din jurul crizei nucleare iraniene.
Iranul ramane însa o tara unde bratele macaralelor sunt folosite drept spanzuratori, unde minore de 14-15 ani pot fi spanzurate pentru ca sunt suspectate ca si-au pierdut virginitatea, poti fi arestat ca participi la o petrecere mixta, trebuie sa folosesti lifturi separate pentru barbati si femei (segregarea urmand sa fie introdusa si pe trotuare), poti fi biciuit în piata publica pentru ca ai baut, poti fi condamnat la bataie cu pietre pana la moarte pentru adulter (Codul Penal prevede ca cei condamnati sa fie îngropati pana la brau în pamant, asupra lor aruncandu-se pietre “care sa nu fie atat de mari încat sa ucida o persoana dintr-o lovitura sau doua”). Lupta pentru “purificarea Republicii Islamice de vestigiile culturii occidentale corupte” include confiscarea manechinelor “vulgare” din vitrinele magazinelor si interzicerea muzicii occidentale. Potrivit Iran Focus, patrule ale Directoratului de Politie pentru Lupta împotriva Coruptiei Sociale supravegheaza strazile, pentru a aresta femeile machiate, care nu îsi acopera “parul si gleznele”, poarta “haine stranse pe corp sau lasa descoperite parti ale corpului”.
Nevoia unui pol maniheist?
Privindu-l pe celalalt în oglinda, SUA vede în cel mai amenintator cosmar, iar Iranul vede în SUA cel mai puternic dusman. Sa fie oare vorba doar de perceptii subordonate nevoii de demoni, de oponenti înfricosatori, care îl fac pe cavalerul din poveste mai brav si mai frumos în lupta sa dreapta? Desigur, fiecare se vede pe sine în armura alba. Unii analisti sustin ca SUA ramasese, dupa înlaturarea lui Saddam, fara celalalt pol maniheist. În
Oricat de tare ar fi atractia ironiei, trebuie sa ne întrebam însa daca lucrurile stau asa. Poate o superputere ca SUA, care a experimentat un 11 septembrie, sa lase un regim precum cel iranian sa dobandeasca focoase nucleare, pe care sa le ataseze rachetelor cu raza medie pe care le poseda sau sa poata scurge armament de distrugere în masa organizatiilor teroriste pe care le finanteaza si sustine de mult timp, precum Hezbollah si Hamas? The Economist reda aprecieri potrivit carora Iranul ar putea avea material fuzionabil în cateva luni de la repornirea centrifugelor. Pot puterile occidentale sa mizeze ca nu au auzit chemarile la stergerea Israelului de pe fata pamantului si negarea Holocaustului? De data aceasta, spre deosebire de Irak, europenii sustin fara echivoc, dar nu în mod pripit, actiuni pentru împiedicarea Iranului sa obtina arme nucleare. Presedintele Chirac a declarat ca Franta va utiliza arsenalul sau în acest scop. Europenii au initiat Rezolutia IAEA, care deschide a doua etapa a crizei nucleare iraniene: trimiterea dosarului în fata CS.
Dovada? Dovada?
De ce are nevoie Iranul de energie atomica, cand este pe locul trei în lume în privinta rezervelor de petrol (125 de miliarde de barili)? Iranienii afirma, pe buna dreptate, ca este dreptul lor suveran sa dezvolte programe de obtinere a energiei nucleare în scopuri civile, adica electricitate pentru populatie si economie. Temeri exista însa ca, sub acoperirea programului atomic civil, Iranul vrea sa creeze arme nucleare, din moment ce nu a cooperat cu IAEA timp de 18 ani, pana în 2003, iar cooperarea recenta a fost sincopata.
Si Elena Ceausescu striga “dovada, dovada!”. Într-adevar, unde este dovada în cazul Iranului? Se pare ca nu exista dovezi irefutabile ale programului militar nuclear iranian. Dupa experimentul Irak, cand, înaintea invaziei din martie 2003, Washingtonul l-a trimis în fata Consiliului de Securitate al ONU pe Colin Powell sa prezinte “dovezi” cu picioare de lut, care s-au revelat a posteriori nefondate, SUA nu îsi permit de data asta sa vina cu mana goala în CS si sa ceara condamnarea Iranului si sanctiuni.
Totusi, americanii si europenii sustin ca Iranul a pierdut încrederea internationala, prin încercarile repetate de disimulare a programului nuclear, lipsa de transparenta si cooperare cu IAEA. In acest fel, nu acuzatorii trebuie sa aduca dovezi, ci Iranul trebuie sa disipeze suspiciunile si sa îsi dovedeasca nevinovatia prin buna purtare, deschidere neconditionata si cooperare. Nimeni nu poate sti pana unde poate merge Iranul cu sfidarea si unde calea confruntarii va fi abandonata, acum, ca dosarul are perspective clare sa fie discutat în CS. E posibil ca mullahii sa intervina, de teama ca o confruntare cu corolarul izolare cvasi-totala sa nu zdruncine economia si sa îi arunce din saua puterii.
Desi SUA au trupe si tehnologie militara practic peste tot în jurul Iranului, în Irak, Afganistan, Kuweit, Asia Centrala, optiunea militara împotriva Iranului nu include o operatiune terestra, ci lovituri chirurgicale, fara anestezie locala, cu rachete asupra obiectivelor nucleare iraniene. Riscul major ramane ca Iranului sa îi convina o confruntare de acest tip cu SUA si Europa, pentru a deveni o natiune islamica martira si Ahmadinejad liderul radicalismului musulman, în timp ce problemele interne vor fi aruncate pe seama inamicilor occidentali. Ahmadinejad ar putea fi tentat sa îsi consolideze puterea pe seama unui conflict extern, tot asa cum Saddam, dupa ce a luat puterea, a angajat Irakul într-un razboi cu Iranul (1980-1988). Posibilitatea folosirii, ca ultima ratio, a loviturilor cu rachete de catre americani si/sau europeni, în ciuda unui posibil efect de bumerang, nu trebuie ignorata. Riscurile decurgand din aceasta operatiune exced pericolul ca Al Qaeda sau alte 30 de organizatii teroriste transnationale sau regionale sa obtina capacitati de distrugere în masa.
Iranul a dobandit tehnologie si documentatie privind constructia bombelor nucleare de la reteaua pakistanezului Abdul Qadeer Khan, reaminteste Newsweek, care publica si un interviu cu directorul IAEA, Mohamed El-Baradei, laureat cu Premiul Nobel pentru Pace, care sustine ca “diplomatia trebuie sa fie sprijinita de presiuni si, în cazuri extreme, de forta”, iar daca regulile nu sunt respectate prin convingere, atunci, în ultima instanta, trebuie impuse. Dovezile încercarilor subterane ale Iranului de a deveni nuclear ar putea fi obtinute daca Pakistanul ar furniza datele obtinute de la Khan.
Repercusiunile crizei iraniene sunt labirintice, cu reverberatii în întreaga lume musulmana, în stabilizarea Irakului si Afganistanului, dar si asupra alegerilor din martie din Israel si a celor americane pentru Congres, din noiembrie. In orice caz, SUA, prin rolul de lider în presiunea asupra Iranului, vrea sa dovedeasca, dupa Irak, ca, pentru a fi o superputere credibila, responsabila si eficienta, principiile si vorbele trebuie sprijinite cu actiuni si forta atunci cand e nevoie. Si acum e nevoie. De prea multa vreme Iranul a jonglat cu acceptarea inspectiilor IAEA, pentru ca apoi sa le arunce în aer uitand sa le mai prinda. Uniunea Europeana se va alatura de data asta SUA, dupa ce a încercat calea diplomatiei, ceea ce ar putea echivala cu un rapprochement transatlantic post-Irak.
Pasii posibilei escaladari a crizei
Sanctiunile americane au variat ca acoperire si strictete, de la criza ostaticilor din 1979 si declararea în 1984 a Iranului drept “stat sponsor al terorismului” pana la cutremurul din Bam, din 2003, cand sanctiunile au fost relaxate pentru a permite influxul ajutorului umanitar. Conform studiilor privind sanctiunile unilaterale ale Washingtonului, dupa sanctiunile privind importul de petrol si cooperarea financiara cu Iranul, din timpul administratiilor Carter si Reagan, regimul de sanctiuni a fost înasprit în timpul administratiei Bush-tatal si a lui Clinton. Washingtonul nu a avut în acest rastimp dialog politic direct cu Teheranul.
Preconditia escaladarii crizei nucleare iraniene a fost realizata, la 31 ianuarie 2005, cand cei cinci membri ai Consiliului de Securitate al ONU (CS) au ajuns la un acord, la Londra, privind aducerea dosarului nuclear pe masa de lucru a CS. Urmatorii pasi la care am putea asista sunt:
1. Acord în cadrul IAEA privind trimiterea dosarului iranian catre CS, din cauza lipsei de cooperare a Iranului. Primul pas a fost facut la 4 februarie (27 din cele 35 de natiuni membre au votat pentru). Iranul înceteaza cooperarea cu IAEA. Dosarul ar putea fi trimis în CS în martie, dupa raportul IAEA asupra Iranului.
2. Negocierea în CS a unei rezolutii a CS (poate dura si doua-trei luni. Presiunea asupra Iranului va creste. Rusia si China vor încerca sa convinga Iranul sa accepte un compromis. Europenii vor continua în paralel negocierile cu Iranul).
3. Daca nu exista progrese satisfacatoare, sa se adopte o rezolutie a CS care sa propuna sanctiuni (necesar vot - China si Rusia; natura si magnitudinea sanctiunilor - necunoscute. Regimul de sanctiuni s-a dovedit ineficient în multe cazuri în trecut, e.g. Irak).
4. Daca sanctiunile vor fi ignorate si vor exista date ca Iranul îmbogateste uraniu în scopuri militare, sunt posibile lovituri tintite asupra facilitatilor sale nucleare (precum cele din iunie 1981 ale israelienilor asupra centralei iraniene de la Osirak).
5. Posibile retalieri iraniene, în cazul unor atacuri preventive (vezi Cartile de joc ale Iranului).
Desigur, nimeni nu ar vrea sa se mearga pana la capatul acestui scenariu cu implicatii imprevizibile. Solutia de compromis pentru moment pare sa fie ceea ce putem numi îmbogatire controlata, adica îmbogatirea uraniului iranian, sub control international, în Rusia. Ceea ce, dincolo de cresterea profilului international al Rusiei, ar spori motivele pentru a spera ca în Rusia nu va avea loc nici o întorsatura nedemocratica.
Cartile de joc ale Iranului
Iranul are o serie de carti, mai poate blufa, dar cu siguranta nu detine un careu de asi castigator sau salvator:
1. Cartea dreptului la energie nucleara: extensiv uzitata, nu a convins pana acum, chiar daca Iranul a negat ca are un program nuclear în scop militar. Cartea e jucata în scop politic.
2. Cartea antagonizarii: încercarea de a cataliza lumea musulmana prin propria victimizare în criza nucleara si pozare în “campionul Islamismului împotriva Occidentului asupritor” (vezi Polarizarea geopolitica).
3. Cartea încetarii cooperarii: dosarul ajunge în CS, Iranul ameninta cu încetarea cooperarii, atata cata era. Iranul ar putea încerca sa continue dezvoltarea programului nuclear militar în clandestinitate, în subterane de neatins.
4. Cartea petrolului: Iranul, cel de-al patrulea exportator mondial de petrol, a amenintat ca ar putea opri exportul si barilul ar putea urca la 90 de dolari. Aceasta ar avea impact si asupra propriei economii, dependente de veniturile din exportul de petrol, alte tari putand sa acopere deficitul. Oricum, piata petrolui este extrem de sensibila si va reactiona.
5. Cartea rachetelor: Iranul poseda rachete balistice Shahab-3 cu focoase conventionale cu raza de actiune de 2.000 de km, care pot lovi trupele americane din regiune (e.g. Irak, Kuweit, Arabia Saudita) si Israelul.
6. Cartea “instrumentelor” sau a organizatiilor siite radicale: foarte primejdioasa. Iranul a amenintat deschis si cu dezlantuirea “instrumentelor” pe care le are la dispozitie, jucand cartea organizatiilor pe care le finanteaza. Hamas a fost chemat însa sa guverneze si nu o poate face fara a se transforma, iar Hezbollah da semnale ca poate fi prins si el în hora politica din Liban. Mai raman însa celulele radicale islamiste din Europa si Asia si posibilitatea strangerii legaturilor cu Al Qaeda, organizatie sunita cu care împarte însa aceleasi teluri. In plus, Muqtada Al Sadr, lider siit important din Irak, a declarat ca este de datoria islamica a militiei sale Mahdi sa sara în ajutorul Iranului, daca e atacat de o putere straina.
7. Cartea drogurilor: Iranul ameninta ca va lasa liber si chiar va încuraja traficul de stupefiante dinspre Afganistan si Asia de Sud-Est spre Europa si tarile din Golf. Iranul este tara de tranzit, dar si de consum. In 10 luni, doar în provincia Sistan-Baluchistan au fost confiscate 30 de tone de opium, hasis si heroina.
Iranul pare sa se izoleze în criza nucleara, în timp ce presedintele Bush afirma în Discursul despre Starea Natiunii de acum cateva zile ca succesul SUA depinde de reprimarea oricaror porniri protectioniste sau izolationiste în economia si politica internationala. Totusi, Iranul plateste reclame la BBC, încercand sa promoveze turismul, în timp ce Associated Press sustine ca SUA au un plan de construire a unui zid de 1.000 de kilometri care sa opreasca afluxul imigrantilor mexicani.
4 februarie 2006
