Alegerile din Italia: patru semnificaţii diferite

Cam 57% dintre italienii care s-au prezentat la urne, cu ocazia alegerilor parlamentare din 24 şi 25 februarie, au votat împotriva politicilor de austeritate, afirmă BBC într-un comentariu recent.

Rezultatele alegerilor din Italia au generat nu­meroase reacţii, cu accente foarte diferite. Cor­riere della Sera vorbeşte despre „un vot-şoc care ne-a dat un parlament blocat“. La Repubblica se referă la „o Ita­lie neguvernabilă“. Iar Panos Kammenos, liderul partidului Grecii Independenţi, emo­ţio­nat de scorul neaşteptat de bun al formaţiunii conduse de Beppe Grillo, lansează pe In­ternet sloganul „Păzea! Vine Sudul!“.

Italia, a treia mare economie din cadrul zonei euro, are 47 de milioane de alegători. Toţi cetăţenii de pes­te 18 ani pot alege membrii Camerei Depu­taţilor. Senatul este ales de cetăţeni cu vârsta de cel puţin 25 de ani. Votul de săptămâna trecută, subliniază în bloc comentatori foarte diverşi, a fost influenţat, decisiv, de proble­mele foarte serioase cu care se confruntă ţara. În ultimii 20 de ani, de exemplu, dina­mica economică a Italiei a fost aproape tot­deauna mai înceată decât în restul Europei Ves­tice. Datoria publică a ţării este deja uri­a­şă, reprezentând acum în jur de 127-128% din Produsul Intern Brut (PIB), relatează Reu­ters, CBC News şi BBC. Iar şomajul a ajuns la aproape 12%, cu observaţia că 39% dintre votanţii tineri şi foarte tineri nu au locuri de muncă.

După numărarea voturilor es­te clar că, în Camera Depu­ta­ţilor, stânga condusă de Pier Luigi Bersani are majoritatea absolută. De fapt, stânga a ob­ţinut doar în jur de 29,5% din voturi, adică doar cu pu­ţin mai mult decât coaliţia de dreapta condusă de fostul pre­mier Silvio Berlusconi (29,2%). Mişcarea Cinci Stele (M5S) condusă de Beppe Grillo are în Cameră în jur de 25% din voturi, respectiv mult mai multe locuri decât indicau sondajele de opinie, iar centriştii lui Mario Monti, cel care a fost premier de la sfârşitul lui 2011, au în jur de 10,5%. Dar, conform legislaţiei elec­torale italiene, partidul care obţine, în ale­ge­rile pentru Camera Deputaţilor, cele mai mul­te voturi, are dreptul automat la o primă elec­torală foarte consistentă, respectiv la 340 din cele peste 600 de mandate.

În Senat, raportul de forţe final este mult mai echilibrat. Stânga pare să fi fost preferată în ce­le mai multe regiuni, dar dreapta lui Ber­lus­coni a obţinut scoruri extrem de bune în Lom­bardia, Sicilia şi Campania. Prin urmare, coa­liţia lui Bersani şi cea a lui Berlusconi au, fie­care, peste 100 de locuri, dar mai puţin decât cele 158 care fomează majoritatea în Senat. Şi chiar această configuraţie diferită a rezul­tatului alegerilor pentru cele două Camere e cea care trezeşte îngrijorare. În Italia, ambele Camere au competenţe egale în procesul le­gislativ. Prin urmare, o guvernare realmente stabilă este, la Roma, doar aceea care are ma­joritatea în ambele Camere, ceea ce acum nu este cazul.

Spre sfârşitul săptămânii trecute, preşedintele Ita­liei, Giorgio Napolitano, aflat în vizită în Ger­mania, a declarat – transmite Reuters – că „nu este interesat să meargă din nou la vot“. Cum, pe de altă parte, Bersani a declarat că respinge ideea unui guvern de mare coaliţie cu dreapta lui Berlusconi, perspectivele pe ter­men scurt ale vieţii politice din Italia sunt pla­sate sub semnul instabilităţii.

Dar, dincolo de acest palier al discuţiei, re­zul­tatele alegerilor parlamentare din Italia au şi alte semnificaţii. Patru dintre acestea ne in­te­resează în mod deosebit: eşecul clar al me­to­delor tradiţionale de a face politică; eşecul no­tabil al tuturor formaţiunilor politice tra­di­ţio­nale (niciuna dintre acestea nu a reuşit să do­bândească majoritatea în ambele Camere); di­namica năucitoare şi scorul foarte consistent ale forţei politice populiste conduse de Beppe Grillo, a cărui filosofie politică înglobează şi can­tităţi mari de euroscepticism; şi mai ales faptul, subliniat inclusiv de declaraţiile făcute de doi miniştri francezi, că politicile de aus­te­ritate prea dure, susţinute acum în cadrul UE mai ales de către Germania, se pot dovedi, cel puţin la urne, complet contraproductive. Sau că, vorba lui Bersani, după consultările sale cu preşedintele francez Hollande, „aus­te­ritatea de una singură conduce la dezastru“. Rămâne de văzut, desigur, şi la ce tip de re­zul­tate ar putea duce o eventuală abandonare sau relaxare a austerităţii în cadrul UE.

* Florin Diaconu este conferenţiar universitar la FSPUB şi senior researcher la IDR.