MNAC - reper cultural ocazional sau obiectiv militar contemporan?

Florin Gabrea 11.02.2005

De același autor

O sambata insorita si geroasa, numai buna pentru a vizita MNAC (Muzeul National de Arta Contemporana). Intrarea in muzeu se face prin aripa din stanga a cladirii-cosmar, a "casei de nebuni", cum potrivit a numit-o Pavel Susara. Numit odinioara, cinic, "Casa Poporului", minabilul conglomerat avea sa-si tradeze adevarata natura de mausoleu si citadela inexpugnabila, odata cu inchiderea capului de perspectiva al marelui bulevard, ce nu permitea accesul frontal, ci oferea doar eschiva urbanistica si obliga la ocolirea si receptarea lui pripita, distanta si infricosata. Va reusi, oare, astazi, spiritul novator, neastamparul, inventivitatea formala si indrazneala demolatoare a artei contemporane sa invinga imobilismul, atemporalitatea si masivitatea de prost gust a stabilimentului aglutinant, asa cum a stat in intentia organizatorilor? Patrund cu masina in incinta si parchez la capatul unor trepte fara de sfarsit. Inaintez pe langa o fatada gigantica, pe a carei cornisa, la o inaltime ametitoare, nenumarate camere video de supraveghere matura zona de acces. In fata intrarii, una din copertinele "sic", din plexiglas, a cedat sub greutatea avalansei de zapada si sta sa se prabuseasca. Ocolesc cu grija zona periculoasa si pasesc in spatiul muzeal, rasufland usurat, cu speranta ca, inauntru, nimic nu-mi va mai aminti de ziguratul fantomatic. Dupa verificarea electronica a accesoriilor personale, mi se deschide in fata o hala neprimitoare, in mijlocul careia troneaza, chiar langa punctul de control, "o instalatie" din sipci de lemn si hartie, cu sparturi si perforatii. Intr-o imensa incapere alaturata, o dubla "instalatie" video, formata din doua custi, asezate fata-n fata, cu doua ecrane, pe care curg felurite imagini. Este spatiul de expunere al unui grup de artisti multimedia chinezi. Cum personalul muzeului ma avertizeaza ca ordinea de vizitare a salilor este aleatorie, ma hotarasc sa incep cu ultimul etaj. Urc in cutia transparenta a liftului, care ma depune plutitor la nivelul etajului 4. O noua hala, in care cativa artisti cehi risipesc o suprafata de circa 1.000 de metri patrati, pentru amplasarea a doua-trei aparate de proiectie, a catorva monitoare video si ecrane, pe care se proiecteaza un personaj rontaitor de cartofi prajiti, bule zburatoare de diferite marimi sau pereti de diferite consistente si culori. Unul dintre autori, furat de valul modernitatii si al afirmarii rapide, adauga pe tablita cu numele lui si o succinta argumentatie teoretica. Astfel, o asertiune de tipul "camera de carucioare de copii, care reprezinta intruchiparea luxului colectiv comunist (a 13-a camera a unui bloc, care se transforma succesiv in mai multe spatii)", are darul sa risipeasca orice banuiala de futilitate si sa confere actului creator macar garantia unei atitudini "angajate". La etajul 3, sub un tavan strivitor, mega-spatiul se imparte in doua sectiuni distincte: sala "Bernea si Neagu" - experiente timpurii si sala "Artistii romani (si nu numai) iubesc palatul lui Ceausescu!?". In sala celor doi artisti disparuti, ai pentru prima (si ultima) oara sentimentul ca te afli intr-un muzeu. Lucrari consistente numeric, pana la aglomerare, convergente ideatic, dar nu si stilistic. Expunere la gramada, tablouri in ulei, piese metalice si prapuri (Bernea), alternate cu desene si forme din lemn sau metal (Neagu), intr-o alcatuire de tip gemelar si, in ciuda motivatiei sentimentale, fara suport identitar. Sala a doua, imensa, pare goala, nefolosita, dar de pe cateva mici ecrane ale altor instalatii video si de pe peretii imaculati, te asalteaza, din nou, ca semn al demitizarii si al dispozitiei ludice, in frangeri si ras-frangeri exorcizante, cladirea malefica a "Casei Poporului". Dintr-o boxa audio, rasuna versurile lui Adrian Paunescu, reluate de o multime tumultuoasa: "Traiasca Ceausescu, partidul si poporul, traiasca libertatea, traiasca tricolorul". Te astepti ca, in spatele unui panou, din acelasi spirit ludic si nonconformist, sa rasara statuia de ceara a masinii de versificat adulatoare, in care, la indemnul actiunii interactive, sa poti azvarli cu rosii putrezite, oferite ad-hoc de generosul muzeu. Dar, cum nici un muzeu nu poate satisface orice gand pervers al consumatorului de arta contemporana, oricat ar fi el de impatimit si de participativ, parasesc, deceptionat, imensa sala goala cu un imens gol in suflet si ma indrept spre etajul 2.

Aici, pe langa "Casa Poporului", mai apare si imaginea ctitorului ei, in persoana straveziu-albastrie sau brun pamantie (dupa caz si temperament cromatic) a defunctului "fauritor" de civilizatie. Iar mai incolo, coexistand pasnic cu filmul Marfa si banii, ascunsa de un paravan protector, troneaza o panza uriasa, in care autorul Dumitru Gorzo, demistificator si ironic, ca orice artist contemporan care se respecta, figureaza o "Casa a Poporului" incendiata, pe langa care fug bezmetice niste oi tarcate, scapate de sub supravegherea celor trei ciobani mioritici, care, cu pantalonii in vine, se dedau frenetic unor actiuni homoerotice. Recunosc, pe data, ca percutanta "mesajului" face superflua orice pretentie de mestesug (din moment ce reactia spectatorului este una mai mult decat viscerala, vecina cu eruptia biliara) si caut, grabit, iesirea. Mai inainte de a savura exponatele din sticla ale unui artist bulgar si imensele spatii goale inconjuratoare ale etajului 1, sunt chemat de urgenta la masina parcata in fata muzeului, unde o echipa de jandarmi ma anunta, privindu-ma suspicios, ca aparatul lor din dotare, modern si ultrasofisticat, a detectat o substanta periculoasa si ma someaza sa deschid masina, pentru a fi inspectata. Fiindca antigelul si uleiul de rezerva nu fac obiectul cercetarilor, mi se comunica pertinent ca s-ar putea ca in masina sa persiste urmele vagi de contaminare cu nitrati, de la vreun covor scuturat de pe balcon al unui vanator sau al unui alt purtator de arma. Cum postura de atentator periculos, cat si cea de victima inocenta sunt spulberate de profesionalismul fortelor de securitate omniprezente, renunt sa mai reflectez asupra criteriilor obscure de selectare a expozantilor, asupra excesului de instalatii video, asupra grabei deschiderii muzeului, in ciuda stadiului evident de incipienta si tatonare, si parasesc incinta muzeala, infrant de imobilismul, atemporalitatea si masivitatea agresiva a stabilimentului aglutinant. In minte, imi suna cuvintele Ruxandrei Balaci, directorul artistic al muzeului, citite in textul catalogului-program: "MNAC, in Palatul lui Ceausescu, poate fi o provocare ultracontemporana". Oare?

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22