De același autor
De cate ori sustin ca, dupa tranzitia sovaielnic postcomunista, suntem tributari inca reflexelor xenofobe, sunt privit cu suspiciune si contrazis. Argumentele cele mai des invocate impotriva tezei mele sunt: tratamentul generos al minoritatilor etnice in , ospitalitatea traditionala a romanului nascut poet si iubitor de straini, seculara noastra prietenie cu vecinii sarbi, ospitalitatea domnitorilor moldoveni si munteni fata de husitii si lipovenii prigoniti religios in Europa in sec. al XV-lea si al XVII-lea si alte argumente asemanatoare, in parte adevarate. Dar toate aceste argumente nu reusesc decat sa ne arate ca imaginarul romanesc al integrarii europene este, mai degraba, organizat dupa traditii culturale contradictorii. Efectul imediat al acestei sinteze dezorganizate este perceptia anistorica, cliseul cultural rupt de realitatile imediate, pe drumul integrarii europene. O privire comparativa asupra modului cum reflecta presa occidentala si cea romaneasca evenimentele importante ale vietii noastre publice in ultimii 16 ani dezvaluie diferente uluitoare. In mod cert, ele nu se pot explica prin simpatiile si antipatiile europene sau prin subiectivismul jurnalistilor, ci prin modelele diferite de perceptie social-politica a sinelui si a celuilalt. Sa consemnam cateva aspecte in care provincialismul nostru ne blocheaza participarea generoasa la modernitatea europeana.
Modernizarea accelerata partiala a socieatii romanesti in a doua jumatate a sec. al XIX-lea nu a scutit "celula romaneasca" de fenomenul pe care psihologia sociala il numeste metaforic pietrificarea sinelui (Selbstpetrifizierung). De la reflexele individuale pana la respiratiile ample ale vietii noastre publice, fenomenul acesta, ca o colonie de corali in extindere, calcifiaza tot ce ar putea deveni mai nobil si dinamic in lumea romaneasca. Varianta simplista a acestui fenomen o recunoastem in egoismul zilnic cu care foarte multi oameni cultiva iluzia interesului pentru semenul-amic. Ca sa scapi de insistenta unui coleg de serviciu ce vrea sa afle, cu orice chip, cauza starii tale apatice la ora 8 dimineata in birou, ii spui adevarul banal si nespectaculos ca te chinuie de mai multe ore o durere intensa de masea, iar el, in locul unei discrete simpatii linistite, incepe imediat sa-ti povesteasca toate experientele lui stomatologice din ultimii ani, invaluite intr-o aura statica de spectaculos si plictisitor. Muti discutia in alt subiect si constati ca ea nu poate evidentia decat monotonia unui spirit inrobit, inconstient de obsesia centralitatii lui. La scara nationala, fenomenul acesta ia forme diverse, de la nationalismul xenofob la forme mai temperate de exclusivism si pana la perceptia narcisista a sinelui in tot ce misca pe lumea asta.
Una dintre cele mai frecvente explicatii ale acestui fenomen psiho-social se intemeiaza pe clasica dualitate a sec. al XIX-lea intre "cultura" si "civilizatie". Fenomenul de pietrificare a constiintei identitare, sesizabil in majoritatea culturilor europene modernizate accelerat, este simptomul decalajului intre modernizarea industriala si nemodernizarea valorilor traditionale. Daca acest fenomen se poate confirma si analiza detaliat in cultura germana intre 1870-1945, pana la apogeul national-socialist intre 1933-1945, transferul acestei teze asupra culturii romane este inadecvat, deoarece decalajul intre industrializarea accelerata si cultura traditionala rurala nu a fost niciodata in Romania atat de mare incat sa explice pietrificarea identitara. Mai mult, elitele noastre moderniste din sec. al XIX-lea au pregatit cel mai riguros spiritul culturii romane pentru pietrificarea identitara in sec. al XX-lea. In anii 1860-1880, cand Romania avea nevoie sa-si croiasca un proiect vizionar si viguros de modernizare culturala si sociala à la longue nu doar constitutionala si, in felul acesta, sa marcheze implicit si ruptura de spatiul spiritual otoman, elitele noastre, cuprinse de frisonul istorismului european al vremii, se framantau cum sa cosmetizeze trecutul Tarilor Romane cat mai neotoman cu putinta, pentru a obtine mai usor recunoasterea Unirii la Congresul de la Berlin (1878). "Descoperirea" Capitulatiunilor de la Focsani, la jumatatea sec. al XIX-lea, conform carora Tarile Romane ar fi avut un statut de partener egal sau aproape egal de negociere al Inaltei Porti in Evul Mediu, ramane o amintire vesela despre obsedanta si utopica "neatarnare" romaneasca. Purismul istoric si istoriografic pe care-l construiau retrospectiv elitele noastre moderniste se intemeia pe prejudecata ca viitorul unui popor nu poate fi mai bun decat trecutul sau. A imbunatati viitorul unui popor insemna sa-i transfigurezi, cu orice mijloc, trecutul intr-un plan glorios, deoarece istoria este purtatoarea teologiei substantei etnice.
Viitorul romanesc, pentru elitele noastre de la 1860-1880, trecea obligatoriu prin trecutul sau. Fara continuitatea calitativa intre trecutul glorios, de multe ori fantastic, si viitorul romanesc lipsit des de fantezie creativa, fiinta romaneasca, la inceputul modernitatii, nu-si putea gasi un loc firesc in configuratia spirituala europeana a sec. al XIX-lea. Orice teorie despre constructia identitara romaneasca era derivata din teoriile continuitatii si permanentei istorice daco-romane. Pietrificarea identitara romaneasca a inceput, asadar, nu prin decalajul dintre industrializare si cultura traditionala, ci prin preluarea radicala a ideologiei istorismului german din sec. al XIX-lea de catre elitele noastre. Acest transfer radical a impregnat principalele registre de manifestare a spiritualitatii romanesti pana la inceputul sec. al XXI-lea. Prima faza a fost monumentalizarea istoriei, iar cea de-a doua, ca o consecinta a primeia, ontologizarea istoriei.
Radicalism identitar si voluntarism ineficient
Din aceasta efervescenta identitar-comunitara s-a nascut in generatia pasoptistilor si actualul Imn de stat al Romaniei, redescoperit rapid in decembrie 1989. Versurile compuse de Andrei Muresanu si muzica de Anton Pann au fost cantate pentru prima data la Ramnicu Valcea pe 29 iunie 1848. Ele exprimau elanul revolutionar al unei generatii de romani care-si construia programatic identitatea prin delimitari etnice si politice la periferia Imperiului Austro-Ungar. Inevitabil, ele reflecta si tensiunile romano-maghiare ce dominau viata spirituala a Ardealului in sec. al XIX-lea. Nascut in perioada in care Tarile Romane traiau acut scindarea spirituala intre Orient si Occident, imnul Desteapta-te, romane! oglindea, pe langa refuzul umilintelor la care erau supusi romanii in Ardeal, si reflexele noastre moderne de a ne explica esecurile istorice prin "altii". Daca in sec. al XIX-lea Desteapta-te, romane! nu era prin ceva anume strident, astazi el este de o inactualitate consternanta. Acest imn ofera, in miniatura, o schita identitara romaneasca pe care, de 16 ani, o comemoram in forma ei muzeala. Ce cuprinde ea?
a) Spiritul romanesc se deschidea spre Europa sec. al XIX-lea printr-un radicalism identitar, in care Karl Mannheim ar fi recunoscut, cu siguranta, trasaturile fundamentale ale mesianismului secular insurgent: perceptie acuta evenimentiala, asteptarea intr-un sentiment binar al timpului intre sacru si profan, transformat apoi in perceptia dusman-prieten. Doua sunt opozitiile constitutive pentru identitatea romaneasca in acest imn: "Viata-n libertate ori moarte" si "Sa ne rapeasca limba, dar morti numai o dam". Desi romanii, de-a lungul istoriei lor, au fost de multe ori umiliti, lipsiti de libertati fundamentale si de dreptul de a-si vorbi limba proprie, fara sa-si dea viata pentru vreuna dintre ele, acestea raman totusi simbolurile identitare, cel putin imaginare, cele mai puternice romanesti. In orizontul lor se construieste, de la Ion Budai-Deleanu pana astazi, tipologia alteritatilor celor mai greu integrabile la romani: a rromilor ("prea liberi") si a ungurilor (alteritatea lingvistica).
b) Voluntarism ineficient. Legitimitatea activismului romanesc sta nu in imperativul momentului istoric si al unui proiect consistent de viitor, ci in nevoia de a dovedi altora "Ca-n aste mani mai curge un sange de roman./ (...) un nume de Traian". Dovezile latinitatii transformate in virtuti sociale si politice: o reteta romaneasca de sec. al XIX-lea, invocata inca in ultimii ani de unii negociatori ai aderarii Romaniei la UE.
In acest imn, romanii nu au prieteni, sunt imaginar "neatarnati" si construiesc mitologia autohtona a propriei modernizari. Nu apare nici macar o aluzie la posibila prietenie intre popoare sau vreun semn de deschidere generoasa spre "celalalt". In schimb, este creat un profil transistoric si neindividualizat al vesnicului dusman: "barbarii de tirani", "cruzii tai dusmani", "barbara semiluna". Inconjurati de asemenea dusmani, romanilor nu le ramane decat sa contemple "umbrele" tutelare ale lui Mihai, Stefan si Corvin si sa instituie o unitate, mai degraba prin agregare sociala voluntarista decat prin simt comunitar organic. Reflexe pasuniste violente, flacai viteji depozitati in coclauri, gata sa sara in lupta, ca "lupii in stane", la primul sunet de corn, cu orice dusman desemnat ca atare. Acesta este universul imaginar al integrarii europene pe care ni-l propune actualul Imn al Romaniei. O parte dintre acesti "barbari de tirani" au ratificat deja Tratatul de Aderare a Romaniei la UE, iar altii urmeaza sa o faca in 2006. Pe 1 ianuarie 2007 urmeaza sa cantam impreuna cu ei, mana in mana, la Bruxelles, ca intr-un cor de serafimi cosmopoliti, imnul european Oda bucuriei...
(Subtitlul apartine redactiei)
