De același autor
M-am pomenit scriind textul de mai jos, deloc specific mie, in timp ce ma aflam/ma aflu sub plina campanie de calomnie. As fi putut sa o iau mai usor si sa declar ca, daca as fi avut acele legaturi cu Securitatea de care sunt acuzata fara probe, n-as mai fi avut nevoie sa muncesc atat pentru documentarea viitoarelor mele carti, ca sa inteleg structurile oculte ale lumii in care am trait.
Dar nu pot lua usor aceasta tema, tocmai pentru ca m-am silit, cat am putut, sa ma feresc de aceasta institutie, pentru ca, in libertate, am povestit ce-am trait si am incercat, din primul moment cand legea mi-a permis, sa imi vad dosarul.
M-am saturat, in sfarsit, de tara asta in care troneaza de decenii diversiunile si jocurile de culise
in care esti suspectat si murdarit cu o incredibila lipsa de responsabilitate
in care noroiul se distribuie egalitar celor alese/alesi sa devina victime.
In care incerci sa faci ceva pentru binele colectiv si primesti ca rasplata raul, calomnia, insulta
in care oportunistii infloresc, adulati, sau macar isi vad in tihna de treaba
in care exista atat de multi amatori de executii publice care isi umplu sufletele goale cu lapidarea conationalilor lor, intelectuali de preferinta
in care, atunci cand esti lovit pe nedrept, institutiile nu te apara si in jurul tau se face gol, daca nu faci parte dintr-o retea anume
in care, daca incerci sa fii onest cu tine insuti, te poti trezi lovit din toate partile.
M-am saturat, in sfarsit, de tara aceasta in care dupa ani de zile de efort ca sa traiesti omeneste te poti oricand trezi pus la zid fara vina
sub o teroare stalinista intoarsa pe dos, cu justitiari amatori, instalati in rolul de procurori publici fara sa ii cheme nimeni
sub denunturi publice care incearca sa te impinga, nevinovat, in ringul unde urmeaza sa fii livrat curiozitatii publice, lovit de insinuari, acuzatii fara proba, colportaje avide
imbrancit intr-un film dostoievskian ieftin ca sa iti povestesti in genunchi viata, ca sa iti faci autocritica, fara sa ai de ce, fara sa stii de ce.
Mi-a trebuit o jumatate de secol ca sa interiorizez ce spun acum.
Ma simt in Romania ca intr-o tara straina, plina de pericole nestiute, iar toate eforturile mele de o viata imi par lipsite de sens.
Si gandul la cei care au trait ceva din asta (si fireste cu mult si mult mai rau) in timpul anilor ‘40, ‘50, ‘60 etc.
gandul la cei care au fost de pe o zi pe alta aruncati afara din casa, afara din tara, in deportare, inchisi in vagoane, ridicati din paturile lor si azvarliti in camere de tortura, in inchisori monstruoase, in lagare de exterminare, toate sub acelasi brand "Romania eterna", nu ma mai face, ca altadata, sa ma gandesc ca am fost norocoasa.
Norocoasa pentru ca mi s-a dat sa suport si sa inghit doar atat cat am indurat.
Ca atare, declar:
1. Nu am semnat nici un angajament cu Securitatea.
2. Nu am "turnat" pe nimeni la Securitate.
3. Securitatea a incercat sa ma racoleze, dar am refuzat colaborarea.
4. Am povestit aceste lucruri inca din 1992 in revista 22, text reluat in 1999 si publicat in 2000, si in volumul Cele doua Romanii (capitolul Securistul si vrabia abulica).
5. Mi-am cerut dosarul de la CNSAS inca din 2001, iar ultima adresa de la CNSAS este concludenta ca nu am avut colaborare cu Securitatea.
