De același autor
Pe Tariceanu ar trebui sa-l puna pe ganduri entuziasmul cu care PRM i-a imbratisat propunerea si reticenta cu care PSD a primit-o. Dincolo de amatorism si iresponsabilitate, anuntul privind retragerea trupelor, facut fara o consultare prealabila cu partenerii strategici americani si britanici, arata viziunea confuza a actualei conduceri a PNL privind situarea partidului pe esichierul politic si politica externa. Caci de joi incoace, principala, poate singura, victima a lui Tariceanu e chiar politica externa a Romaniei.
Joia trecuta, credibilitatea si predictibilitatea politicii externe a Romaniei au fost puse la indoiala pentru prima data din 2001 incoace. Sub administratia Constantinescu, Romania a ales parteneriatul strategic cu Statele Unite si Marea Britanie. Un parteneriat convenit pe hartie, confirmat ulterior prin sustinerea neconditionata a interventiei in Kosovo. In ianuarie 1999, presedintele Constantinescu a plasat definitiv Romania in tabara occidentala. Sigur, politicianul Constantinescu a platit un pret politic pentru asta, prabusindu-se in sondaje in urma unei campanii de presa iresponsabile care a agitat populist prietenia cu "fratele sarb" Milosevici, fara a privi la crimele "macelarului din Balcani" ori la interesele strategice ale Bucurestiului.
Dar Romania a beneficiat din plin de decizia curajoasa si nepopulara a lui Emil Constantinescu. Pe 4 mai 1999, premierul britanic Tony Blair era primul lider occidental care se angaja public sa sustina deschiderea negocierilor cu Romania. "In sfarsit va veti ocupa locul de drept, cu incredere si in siguranta, pe pozitii de egalitate cu celelalte natiuni europene ale lumii. Cu demnitate. Si intind mana prieteniei tarii mele, de asemenea o natiune mandra si cu o istorie extraordinara, si va spun ca vom pasi alaturi de voi in acest viitor mai luminos. Este destinul nostru comun", le transmitea Tony Blair romanilor intr-o interventie memorabila in Parlamentul Romaniei. In decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki decidea deschiderea negocierilor de aderare cu Romania. Premierul britanic isi respectase angajamentul, bagand Romania in cartile aderarii. Si de atunci, Marea Britanie ne-a tinut de mana in procesul de aderare, chiar ne-a impins si de la spate.
Sa revenim totusi la sfarsitul lui 1999. Pe atunci existau inca serioase indoieli privind continuarea liniei de politica externa a Bucurestiului in cazul unui (previzibil) esec al CDR. Multi eram cei care credeam ca revenirea PDSR la putere va insemna si revenirea la politica "jocului la doua capete" promovata de partidul lui Iliescu intre 1990 si 1996. La urma urmei, in mai 1999, parlamentarii PDSR si PRM il intampinasera pe Tony Blair cu celebrele "tinte sarbesti" in piept.
Aceste nelinisti au fost spulberate, surprinzator, destul de repede, imediat dupa 11 septembrie 2001. In ciuda primelor ezitari ale lui Ion Iliescu, care contempla ruinele fumegande de la World Trade Center cu gandul la "dialog si negociere" si venea cu formule de genul "violenta nu poate naste decat violenta", pe 14 septembrie 2001 Romania se plasa definitiv alaturi de SUA si Marea Britanie in razboiul contra terorismului. Din acel moment, doar PRM a mai ramas in afara jocului.
Angajamentul Romaniei in Afganistan si Irak nu a fost tema majora de dezbatere nici macar in campania electorala din 2004. Adrian Nastase a anuntat cu jumatate de gura o posibila dezangajare treptata, in timp ce Traian Basescu, cel care a adus Alianta la guvernare, a sustinut fara echivoc o continuare a angajamentului alaturi de SUA si Marea Britanie.
Acesta nu a fost subminat nici de santajul terorist ocazionat de rapirea jurnalistilor. Sigur, in timpul crizei jurnalistilor au existat defectiunile ridicole numite Dan Voiculescu (care a cerut sa inlocuiasca personal trupele din Irak, oferindu-se gaj in locul jurnalistilor) si Victor Ponta (discipol al lui Che Guevara). PRM-ul s-a pronuntat, dupa cum era de asteptat, pentru retragerea trupelor. Dar toti actorii politici importanti au sustinut fara rezerve continuarea angajamentului militar in Irak. Cel mai greu test, cel al santajului terorist, la care au picat natiuni puternice, precum Spania, fusese trecut de Romania. Dupa cativa ani de eforturi si sacrificii, politica "jocului la doua capete" parea sa devina doar o amintire. Romania devenea in sfarsit un partener credibil, pe care aliatii occidentali se puteau baza si la greu, nu doar la bine. La fel de important, pentru neutri sau adversari, Romania devenea o tara cu o politica externa, pro-americana, predictibila. Fie ca erai de acord sau nu cu optiunile de politica externa ale Bucurestiului, Romania devenise o tara pe care stiai de unde sa o iei, care nu producea surprize.
Si acum, iata-ne aici, intr-o situatie dificila in care ne sunt puse la indoiala credibilitatea si predictibilitatea. Grosolania lui Atanasiu, disperarea lui Tariceanu, ignoranta amandurora, au transmis americanilor si britanicilor ca Romania poate redeveni foarte usor tara care te lasa la greu. Sta marturie declaratia facuta imediat dupa ce Tariceanu si-a prezentat in premiera "Arta fugii din Irak" de purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat, Adam Ereli: "Ca s-o spun sincer, aceste ultime relatari care vin din Romania sunt o surpriza. Nu fusesem informati despre ele. Si, cu siguranta, nu sunt ceea ce am auzit pana acum de la conducerea Romaniei".
In ciuda deciziei CSAT, care a pus, tehnic, lucrurile la punct, indoiala va persista. In Statele Unite, Michael Radu, directorul Centrului de analiza a terorismului si antiterorismului din cadrul Institutului de Politica Externa din Philadelphia, spune ca "cel putin pe termen scurt imaginea si credibilitatea Romaniei in SUA vor fi afectate. Pe termen mai lung chestiunea este in ce masura un aliat ce ia decizii unilaterale, bazate pe interese de partid sau chiar personale, este un aliat de incredere. Faptul fundamental este mai putin retragerea din Irak - nici militar, nici politic nu conteaza mult, considerand rolul limitat al contingentului romanesc. Ce conteaza este felul in care s-a luat decizia si felul in care a fost justificata. Referitor la modul in care s-a luat decizia, fara consultari anterioare, increderea in guvernul Tariceanu s-a zdruncinat. Cand Berlusconi si Prodi au decis sa plece din Irak, s-a facut dupa consultari serioase cu aliatii - la fel in cazul Japoniei. In ce priveste justificarea, a se da exemplul fugii spaniolilor este ingrijorator, iar pretextul financiar este... infantil".
Dincolo de calculele politice meschine si iresponsabile facute de apropiatii premierului, acest grav incident este si rezultatul unei viziuni politice confuze a PNL. Nu putem sa nu remarcam ca, in aceasta chestiune, PNL se situeaza undeva intre PSD si PRM. O demonstreaza din plin exemplele cu care premierul Tariceanu a ales intr-o prima faza sa ilustreze "tendinta clara la nivelul UE" de retragere a trupelor - Spania, Bulgaria, Italia. Retragerea trupelor spaniole de catre Zapatero (care in viata de zi cu zi conduce un guvern cu o agenda de stanga radicala, poate cea mai radicala din UE) a fost una din marile victorii ale terorismului. Bulgarii au suferit pierderi grele in Irak, 13 soldati si 6 civili au fost ucisi, iar retragerea a fost sustinuta puternic de fostii comunisti. La fel si in Italia, negocierile au fost incepute de Berlusconi, presat si de radicalismul aliantei conduse din Romano Prodi, in care comunistii joaca un rol determinant. Dar Italia si Bulgaria si-au anuntat din timp partenerii si au negociat un calendar al retragerii. Doar Spania a fost un element supriza, caci socialistii radicali ai lui Zapatero, care sustineau deschis retragerea imediata a trupelor din Irak, au ajuns pe neasteptate la putere in urma atentatelor de la Madrid, de pe 11 martie 2004.
Sunt gresite acele calcule de politica externa (daca exista intr-adevar si o astfel de evaluare) care mizeaza pe o crestere a sustinerii din partea unor state UE care s-au opus interventiei in Irak. Poate ca Franta sau Germania ar fi privit cu mai multa simpatie Romania daca Bucurestiul ar fi refuzat de la bun inceput sa stea alaturi de americani in interventia din Irak. Dar, odata intrata in Irak, Romania trebuie sa joace responsabil si predictibil. A cere retragerea trupelor fara o consultare prealabila a aliatilor americani si britanici, fara o consultare a presedintelui tarii si a ministrului de Externe, nu onoreaza nici un prim-ministru si nu va produce nicicum entuziasm la Paris sau Berlin. Asa cum am aratat joia trecuta ca suntem gata sa-i punem in fata faptului implinit pe americani si britanici, pe care ii tinem de "parteneri strategici", ii vom putea lasa maine balta pe nepusa masa si pe germani si francezi.
Pe de alta parte, modul in care PNL intelege sa continue "dezbaterea" creeaza riscuri suplimentare trupelor din Irak. Iarasi, exemplul Spaniei, unde teroristii au stat cu ochii pe scena politica si au lovit cu cateva zile inaintea alegerilor pentru influentarea rezultatului, este edificator. E foarte probabil ca teroristii sa incerce sa profite de situatia politica tensionata, sa doreasca sa adanceasca falia politica din cadrul guvernului de la Bucuresti cu un atac terorist bine tintit asupra soldatilor romani din Irak, stiind ca de acum au mai multe sanse sa obtina retragerea trupelor.
Sunt putine domenii in care excelam sau putem oferi solutii. Romania, care a avut un renume de tara corupta, fara performante economice, si-a cladit o oarecare influenta si onorabilitate pe umerii militarilor trimisi in misiune in afara tarii. In afara acestora, deocamdata, Romania nu are ce oferi pe plan international. Implicit, o diminuare serioasa, unilaterala, a acestui angajament militar extern, asa cum au propus Tariceanu si Atanasiu, duce la scaderea influentei si prestigiului Romaniei.
