De același autor
Liviu Turcu a defectat a doua oara. A spus lucruri care nu trebuiau spuse, a dat nume fara probe si a acuzat activitatea la varful politicii romanesti a ofiterilor acoperiti, punandu-i pe jar atat pe politicieni, cat si pe fostii tovarasi de arme. A “tulburat” un echilibru, lovind greu mai ales în directia Serviciului de Informatii Externe. A încalcat întelegerile tacite, “legea tacerii”, printr-o actiune a carei amploare nu poate fi egalata decat de deconspirarea din vara a lui Dan Voiculescu.
Sigur ca, din perspectiva deconspirarii Securitatii si a ofiterilor acoperiti care fac politica la varf, este dubios vehiculul ales de Turcu pentru aceste dezvaluiri - trustul lui Dan Voiculescu. Acesta ar fi primul repros. Sa ne amintim însa ca si Ion Mihai Pacepa a dat exclusivitati în Ziua si Jurnalul National. Nici Vladimir Bukovski nu s-a ferit de asemenea vehicule.
Ne revolta lipsa probelor, faptul ca Turcu face acuzatii grave fara a aduce dovezi. Dar e multa ipocrizie în revolta noastra. Nu am fost la fel de revoltati cand CNSAS a condamnat-o pe Mona Musca fara a avea pe masa probele care sa o acuze de “politie politica”. Poate ca au fost distruse sau ascunse, dar e cert ca “probele” nu exista deocamdata. Mai mult, pe baza “declaratiilor a trei fosti ofiteri cu functii importante în serviciul de informatii comunist, dar si în structurile postdecembriste”, Evenimentul zilei a acuzat-o pe Mona Musca ca ar fi fost sef de retea in anii '80, sub numele de cod “Eva”. Cei trei securisti acuzatori “au ales sa-si pastreze anonimatul”, scria cu nonsalanta Evenimentul zilei, îsi deconspirau informatorul la adapostul anonimatului oferit de jurnalisti fara a li se cere vreo dovada. Si nimeni nu a mai acuzat “lipsa de probe”.
In schimb, Liviu Turcu îsi asuma dezvaluirile. “Proba” este chiar el - un om din sistem, care a defectat în 1989, condamnat la moarte de Ceausescu, un personaj care-i deranjeaza în continuare pe oamenii fostei Securitati si pe unii politicieni. Dovada este eticheta de “tradator” cu care l-au gratulat Dan Voiculescu, Filip Teodorescu, dar si Ilie Sarbu. Liviu Turcu spune cu greutatea unuia care cunoaste lucrurile si personajele din interior ceea ce noi intuiam, canta dupa partitura, acolo unde noi cantam dupa ureche. Nu va furniza hartii, caci nu le are. Ca si Pacepa, Liviu Turcu are memorie.
Reaparitia lui Turcu are însa puncte vulnerabile. Cazul Vosganian, de exemplu. In loc sa lamureasca acest caz cu ocazia interviului de la Antena 1, Liviu Turcu a preferat sa-si “credibilizeze” acuzatiile la adresa senatorului liberal aruncand pe piata cazurile altor politicieni, care oricum erau suspectati de mai multa vreme. Ar putea fi o încercare de a face mai digerabila “surpriza Vosganian” (în cazul în care s-a înselat în ce-l priveste), plasand-o alaturi de “clienti obisnuiti” precum Melescanu, Cosea sau Mihailescu.
Apoi, în selectia facuta, Turcu pare sa fi evitat sa puna pe lista oameni ai PD sau apropiati ai presedintelui. E de mirare aceasta omisiune, caci o lectura a articolelor scrise în primavara de Liviu Turcu nu-l arata nicidecum ca fiind un partizan al presedintelui. In interviul de la Antena 1, el a invocat drept argument, în acuzarea lui Mircea Cosea, lungul sejur petrecut de acesta în Italia pe vremea lui Ceausescu. Acelasi argument ar fi fost zdrobitor si împotriva lui Basescu sau cel putin i-ar fi oferit prilej moderatorului pentru o întrebare incomoda. Dar “cazul Basescu” nu a aparut nici în interviul de la Antena 1, nici în recentele articole din Jurnalul National. In aceste conditii, Liviu Turcu pare ori sa întretina voit, manipulator, speculatiile ca ar actiona în sprijinul presedintelui, ori sa încerce sa-si ofere astfel serviciile si cunostintele. Pana acum a oferit prilejul unor speculatii abracadabrante privind o axa Turcia-SUA-Marea Britanie-Romania, cu Basescu la timona, care ar fi blocat candidatura lui Vosganian.
Pana la o lamurire a intentiilor lui Liviu Turcu (si ar fi extrem de interesanta o pozitie a lui Ion Mihai Pacepa în aceasta chestiune), lista si articolele sale atrag atentia asupra implicarii oamenilor Securitatii în politica de dupa 1989, precum si asupra esecului de pana acum al campaniei deconspirarii.
