De același autor
Cum să iubeşti acest oraş pe care propriii săi locuitori nu-l iubesc? Nu-l iubesc destul pentru ca să se revolte, să-şi scuture teama seculară de a-i deranja pe cei puternici care le-ar putea face rău. Atunci, plecând capul pentru ca sabia să nu-l taie, ei nu privesc, ei nu văd că oraşul lor se destramă sub ochii lor de zeci şi zeci de ani.
Văd în depărtare turnul Catedralei ridicându-se încet. A apărut de mult timp ca un grilaj gol, dar iată că acum ochiurile sale se umplu, iar scheletul uşor, dar impresionant prin mărimea sa, devine încet-încet ceea ce va rămâne încă o rană în peisajul bucureştean. Povestea lui? Nu, nu este aceea a unei clopotniţe sau a unei turle, efortul unui oraş întreg şi al locuitorilor acestuia de a-şi împodobi Capitala cu un lăcaş de cult demn de ei şi de slava lui Dumnezeu. Este o poveste sordidă despre speculaţie imobiliară, teren vândut, autorizaţie de construcţie cumpărată, depăşirea regimului de înălţime permis şi rezonabil. La final, simbolul: Catedrala, o construcţie modestă din cărămizi roşii, dominată şi parcă subjugată de o clădire de birouri arogantă şi desigur luxuoasă. Pe de o parte, săracii în lumina palidă a slujbelor din miez de noapte, de cealaltă, afacerile, banii şi, poate, înţelegerile ascunse.
Cum să iubeşti acest oraş pe care propriii săi locuitori nu-l iubesc?
Când scriu că ei nu-l iubesc, nu este complet adevărat: nu-l iubesc destul pentru ca să se revolte, să-şi scuture teama seculară de a-i deranja pe cei puternici care le-ar putea face rău. Atunci, plecând capul pentru ca sabia să nu-l taie, ei nu privesc, ei nu văd că oraşul lor se destramă sub ochii lor de zeci şi zeci de ani.
Încerc să aflu motivele acestui comportament. Într-un oraş francez mediu, destul de neatrăgător, precum Limoges, pe care-l cunosc bine şi în care nu se găsesc atâtea lucruri frumoase, distrugerea unei case cu fresce înscrise pe lista monumentelor istorice a stârnit controverse, deşi frescele au fost conservate, iar casa nu mai păstra niciun farmec. Şi nu pot număra protestele de amploare ce apar în ţara mea la cea mai mică încercare de a distruge sau modifica un peisaj familiar, decorul interior al unui monument istoric, chiar dacă acesta a ajuns în mâini private. Astfel, la presiunea protectorilor monumentelor istorice, un emir care a cumpărat unul dintre cele mai frumoase hoteluri private din Paris a trebuit să renunţe la piscina subterană, la parcările de la subsol şi la unele dintre ascensoare! Nu întotdeauna funcţionează aceste demersuri, iar oraşele din Franţa poartă şi ele numeroase urme ale rănilor făcute de pofta de câştig şi de prostul gust al primarilor, promotorilor, arhitecţilor şi proprietarilor.
Dar Bucureştiul poartă la un nivel foarte pronunţat semnele voinţei de distrugere pentru distrugere (aşa cum a fost distrusă o frumoasă casă din centrul istoric, de lângă Ateneu, şi înlocuită cu un teren viran plin de murdării, fără a se şti de ce) şi ale delăsării (imobile în pericol abandonate, drumuri impracticabile, iluminat public defectuos). În acest naufragiu urban, căutăm zadarnic un colac de salvare de care să ne agăţăm.
Totuşi, aici sau acolo, restaurarea unei case tipice, buna păstrare a unui muzeu arată că există oameni care ştiu să-şi respecte trecutul, adică să se respecte pe ei înşişi, însă eu îi plâng. Probabil că se simt foarte singuri.
Şi iată problema: cum se poate ca aleşii locali, mă refer la primari, care sunt răspunzători în cel mai înalt grad pentru calitatea vieţii concetăţenilor lor, eliberând autorizaţiile de construcţie, să fie incapabili să aplice regulile elementare de protejare a patrimoniului şi, mai mult decât atât, să contribuie activ la distrugerea acestuia? Nu le găsesc nicio scuză: nici aceea a unei legislaţii imperfecte, nici cea a lipsei de experienţă sau de expertiză, nici cea a mijloacelor de control insuficiente.
Protejarea patrimoniului ţine de competenţa autorităţilor naţionale, iar Uniunea Europeană n-are nimic de făcut în acest domeniu. Nu e nimic de aşteptat din această direcţie. Îmi veţi spune că, dacă aleşii de la Bucureşti distrug sau permit distrugerea oraşului lor, acest lucru nu-l priveşte pe ambasadorul unei ţări prietene şi aliate a României. Nu sunt nici proprietarul numelui de „Micul Paris“, pe care bucureştenii înşişi l-au inventat.
Sunt pur şi simplu un hoinar neobosit, un îndrăgostit de oraşe şi un prieten al românilor. Şi am multă compasiune pentru ei. //
* Excelenţa Sa domnul Henri Paul este ambasadorul Franţei în România
