De același autor
Anul 2006 va marca inceputul, desi timid, al marii restructurari in agricultura. Aceasta este semnificatia de fond a introducerii, dupa ani si ani de amanari, a impozitului pe terenul agricol. Cresterea incasarilor la buget de pe urma introducerii impozitului agricol este doar un efect de importanta secundara, desi, gratie respectivului plus de incasari, guvernul care va fi in functiune se va putea angaja intr-o alta actiune de rezolvare a problemelor sociale din agricultura in perspectiva integrarii in Uniunea Europeana, anume in acordarea unei rente viagere celor in varsta care sunt gata sa-si vanda sau sa-si arendeze micile lor parcele catre societati sau asociatii agricole.
Prin introducerea unui impozit agricol mai semnificativ, incepand de anul viitor, o restructurare dureroasa va porni, in mod obiectiv, in agricultura, mai ceva decat aceea din industrie, care, printre altele, a dus la pierderea, intr-un deceniu, a circa 3,5 milioane de locuri de munca. De impozitul agricol vor fi afectati circa 5 milioane de proprietari de exploatatii agricole si, indirect, cei peste 10 milioane de cetateni ai Romaniei (respectiv 47% din populatia tarii) care traiesc in mediul rural.
Analiza grilei de impozitare ar urma sa nu-i sperie pe detinatorii de terenuri agricole, caci impozitele sunt modice. Impactul insa va fi mare. De ce?
In contextul specific din perioada postdecembrista, o mare parte din agricultura privata, redevenita preponderenta in urma reformei fondului funciar, dar confruntata cu o totala lipsa de resurse financiare si inventar agricol, s-a retras catre sine, catre o economie de tip natural. Mica productie, segmentul dominant in sectorul agricol privat, a devenit exemplul tipic de decuplare a economiei reale de economia monetara in favoarea economiei naturale, a economiei necontabilizate. Acest segment, in contextul oprimarii sale prin preturile nerezonabile la produsele si serviciile industriale pentru agricultura, a refuzat mereu mai pregnant respectivele produse si servicii, a restrans pe cat posibil relatiile cu piata si a pus in functiune pentru supravietuire mai multe mecanisme de troc si, oricum, a respins orice legatura cu sistemul bancar. In mare parte, productia din acest sector nu este pentru piata sau in legatura cu piata. Iar, cu timpul, sistemele de autoconsum s-au extins, multe familii din zone rurale sau limitrofe — indiferent daca inca lucrand la oras — au trecut, intr-o masura crescanda, pe autoconsum alimentar.
Mai pe scurt spus, taranii traiesc fara bani! Impozitul agricol — chiar daca modic — le va pune probleme gatuitoare. Multi se vor ruina. Desi fraza, in mod evident, nu poate placea, asemenea ruinari semnifica restructurarea necesara din agricultura. Fara lichidarea actualei faramitari a proprietatii funciare, deci fara cresterea substantiala a suprafetei medii a exploatatiei agricole — proces care ar urma sa se produca tocmai pe masura falimentarii exploatatiilor ce nu pot face fata — nu va putea exista o agricultura competitiva, ceruta de concurenta internationala, care se duce acum direct si pe insasi piata romaneasca. Nemaivorbind de cerinta competitivizarii agriculturii in perspectiva aderarii la UE. Din pacate, nu exista o alta cale de competitivizare decat cresterea suprafetei medii a exploatatiei agricole, pe baza ridicarii performantelor in randamentele de productie pe suprafata si in productivitatea muncii, deci cu eliberare de forta de munca.
Declansarea procesului a fost tinuta in frau de faptul ca detinatorii de pamant — chiar daca producatori — nu au avut de platit impozit si, in general, nu a existat vreo obligatie a producatorilor agricoli si detinatorilor de terenuri agricole fata de societate. Ceea ce nu exista nicaieri in lume!
Pretul nedeclansarii procesului a fost dublu. Pe de o parte, ruptura agriculturii de timpurile moderne prin reintoarcerea unei parti masive din agricultura romaneasca si din satul romanesc spre economia naturala de tip ev mediu, bazata pe troc. Pe de alta parte, ruptura de exigentele pietei, pierderea nu numai a pietelor externe, dar si a unei bune parti din cea interna de catre produsele romanesti, din ce in ce mai putin competitive, chiar daca mai bune. Intoarcerea fortei de munca spre agricultura si, in general, din mediul urban spre cel rural — fenomen nu numai care are loc, dar care este propovaduit ca solutie de unii economisti si sociologi romani— este evident un paliativ cu totul temporar, iar, pe termen lung, constituie o imposibilitate economica si sociala. Impozitul agricol vine sa declanseze un proces dureros, dar inevitabil.
Inevitabilele dureri vor fi intr-o prima faza mai mici decat le prefigureaza situatia din care se porneste (suprafata medie sub 2 ha a exploatatiilor agricole) fata de punctul la care ar trebui sa se ajunga (suprafata de 50 ha sau mai mult, in medie). Vor fi mai mici gratie a doi factori: pe de o parte, in proportie de aproape jumatate, noii improprietariti prin legea funciara din 1991 sunt oraseni (acestia sunt primii care-si vor vinde sau arenda pamanturile, dar nu vor exista practic in cazul lor repercusiuni sociale); pe de alta parte, aproximativ 60% din populatia ocupata in prezent in agricultura este inaintata in varsta, ceea ce inseamna ca inextricabila disparitie biologica va slabi tensiunile legate de eliberarile de forta de munca din agricultura.
Acesti doi factori vor amortiza socul initial al declansarii procesului de eficientizare a agriculturii, dar, dupa ce respectivii factori isi vor fi epuizat capacitatea de absorbtie in domeniu, procesul va genera mari probleme economice si sociale. Din pacate, nu exista alternativa la calea pe care impozitul agricol o deschide. Impozitul agricol este un rau necesar! Guvernul Nastase a incercat marea cu degetul la inceputul anului 2003: a introdus impozitul agricol, apoi, la numai doua luni, s-a speriat de consecinte si a retras perceperea impozitului. In 2006, inainte de intrarea in UE, aceasta retragere a impozitului agricol nu mai este posibila!
