De același autor
Nimeni nu poate spune exact ce va mai fi UE daca Parlamentul European si, bineinteles, insesi tarile membre, prin Consiliul European, organul ultim de decizie, vor da unda verde in forma actuala propunerii Comisiei executive de la Bruxelles botezata “Directiva Bolkestein” (dupa numele initiatorului, unul dintre fostii membri ai acesteia). Directiva cu pricina vizeaza liberalizarea activitatilor de servicii in spatiul comunitar. In virtutea liberalizarii, un prestator de servicii din indiferent ce tara a UE ar fi autorizat sa presteze servicii oriunde in UE, putand sa fie preferat unui prestator de servicii local daca, desigur, ofera un raport calitate-pret mai favorabil. Pasamite, insa, pentru a nu fi blocata liberalizarea de diferite bariere administrative, se introduce o asa-numita “clauza a tarii de origine”, potrivit careia autorizarea si desfasurarea activitatii ar urma reglementarile din tara de origine si ar trebui sa fie conforme doar cu acestea, si nu neaparat si cu cele din tara-gazda. In mod normal, in acord cu aceasta clauza ar urma ca si dreptul muncii sa fie cel din tara de origine, deci, printre altele, salariul minim si in general nivelul de salarizare. Cu alte cuvinte, instalatorul polonez sau constructorul roman, sa zicem, desi lucreaza in Germania, in conditiile costului vietii din Germania, ar urma sa fie platiti, in mod legal, nu ca in Germania, ci ca in Polonia si, respectiv, ca in Romania. Observandu-se ca ar fi cam prea de oaie, se spune ca s-ar fi renuntat ca dreptul muncii sa intre sub incidenta clauzei. O forma a directivei a trecut insa de comisiile de specialitate ale Parlamentului European, fara ca formulari explicite sa clarifice pe deplin prevederile in domeniu. Unii, cum ar fi si reprezentantii Ministerului Integrarii Europene din Romania, pretind ca prevederile referitoare la salarizare s-ar aplica doar firmelor (sa zicem poloneze sau, eventual, romanesti, in perspectiva) care ar castiga contracte in Germania, dar nu si polonezilor sau romanilor care ajung individual la munca in Germania. Deocamdata, un singur lucru este clar. Ceea ce se vrea sa apara o liberalizare este mai mult o blocare. O blocare generala a folosirii in Vest a fortei de munca din Est, in cazul in care clauza de salarizare din tara de origine se va referi la indivizi, si o blocare a prezentei pe piata vestica a firmelor din Est, in cazul in care reglementarea va privi doar persoanele juridice, nu si cele fizice. Practic, nu se stie ce formula si cu ce continut va fi adoptata pana la urma. Probabil cea mai rea, pentru ca muncitorimea aristocratizata din UE se teme, ca dracu’ de tamaie, ca instalatorul polonez sau constructorul roman sa nu le afecteze privilegiile.
Intr-un fel, se incearca a se legaliza situatia actuala, in care, in tarile dezvoltate occidentale ale UE, forta de munca venind din tarile mai putin dezvoltate est-europene este platita mai prost, fiind de aceea preferata de capitalul vest-european. Doar ca, acum, acest lucru se desfasoara fara reglementari, in conditii de piata, forta de munca din Est acceptand remunerari mai slabe nu numai pentru ca este abundenta, dar si pentru ca ceea ce primeste reprezinta totusi cu mult mai mult decat in tara de origine.
A legaliza insa aceste stari de lucruri indiferent pe ce cale si la un nivel de salarizare sub cel actual pentru sarantocii est-europeni ar reprezenta o incalcare a tot ceea ce poate fi considerat norme sau reguli ale mult si demagogic trambitatelor valori ale democratiei si economiei de piata. Introducerea limitarilor mentionate pe articulatia unei liberalizari o goleste complet pe aceasta din urma de continut. Liberalizarea devine o vorba goala. Concurenta este amputata pana la inlocuirea sa cu dictatul administrativ. Cum ar putea, de pilda, functiona sistemul in conditiile unei reglementari a platii la nivelul din tara de origine nu poate spune nimeni, cazul unei echipe de constructori formate din lucratori venind din tari diferite care trudesc cot la cot de dimineata pana seara exprimand cel mai bine disfunctiile practice ale sistemului de salarizare propus.
Daca se prevede cu cat se salarizeaza forta de munca, indiferent de conditiile pietei pe care se afla, atunci sa se stabileasca prin lege si rata profitului pe care capitalul este autorizat s-o obtina intr-o tara sau alta, urmand sa n-o mai depaseasca cumva pe cea din tara de origine! Intreaga mizerie a capitalismului primitiv, repudiata de istorie, reapare vacsuita in europenismul secolului XXI in aceste noi reglementari. Nemaivorbind ca se instituie oficial si legal principiul discriminarii, iar asa-numita “political correctness” este aruncata la cos.
Din punctul de vedere al Romaniei, Directiva Bolkestein, sub indiferent ce forma, este o insulta si o umilinta fara margini. Dupa ce si-a pus ieftin la dispozitia capitalului vest-european intreaga economie si acesta nu si-a luat decat ceea ce n-a vrut - de altfel, deja axa majora a economiei (petrol, gaze, electricitate, otel, ciment, banci) apartinand capitalului vest-european -, Romania n-ar putea considera decat ca o incalificabila ingratitudine tratamentul ce ar rezulta din aplicarea Directivei Bolkestein. Aproape inutil de subliniat ca libera circulatie a persoanelor si a fortei de munca - fara clauze de genul celor din Directiva Bolkestein - reprezinta, in actuala faza a lucrurilor, din punct de vedere economic, practic singurul teren de pe care Romania poate sa traga un avantaj prin aderarea la UE. In lipsa acestui avantaj, aderarea insasi nu mai are rost pentru Romania, daca din aceasta Romania se alege doar cu obligatii si costuri, si cu nici un drept sau beneficiu.
Directiva Bolkestein este una din expresiile cele mai ilustrative ale incercarii responsabililor “vechii Europe” de a scoate din criza tarile lor pe seama tarilor din Estul Europei, pe care aparent, cu generozitate, le primeste sa fie impreuna in clubul european. Scopul directivei apare generos: liberalizarea serviciilor in spatiul comunitar. Prin aceasta se deschid de fapt larg usile tarilor est-europene pentru companiile vest-europene. In schimb, firmelor est-europene nu li se acorda aceeasi sansa. In esenta, prin aplicarea reglementarilor din Directiva Bolkestein, forta de munca si firmele est-europene vor fi tintuite la ele acasa chiar daca nu le vor mai trebui pasapoarte, invitatii, vouchere si alte asemenea.
S-ar putea insa ca Uniunii Europene sa nu-i iasa pasienta dupa proiectiile lui Bolkestein si ale altora care incearca sa perpetueze privilegiile muncitorimii aristocratizate vest-europene. Admitand ca noile reglementari vor primi unda verde, UE risca sa intre intr-o perioada de completa impredictibilitate. Dupa cum va fi si firesc, lucratorii est-europeni nu vor mai avea nici un interes sa munceasca in Vestul Europei daca vor castiga tot atat cat la ei acasa, unde macar sunt acasa si unde costul vietii este inca mai mic. Iar daca clauza tarii de origine va opera doar la nivelul firmelor, nici picior de firma est-europeana de servicii nu va mai fi pe pamant vest-european, caci nu va avea lucratori, care se vor inghesui sa gaseasca slujbe individuale. Muncitorimea aristocratizata vest-europeana va scapa de marea ei obsesie - concurenta sarantocilor est-europeni -, dar va trebui sa treaca la saiba, sa faca si muncile murdare si stresante, sa stranga si gunoiul si sa spele si closetele. Asta dincolo de faptul in sine ca deficitul masiv de forta de munca din tarile vest-europene - pentru a carui combatere s-a intreprins de fapt extinderea UE - se va amplifica. Si pentru ca proverbul “de ce ti-e frica nu scapi” se tot verifica in practica, responsabilii vest-europeni sa nu se mire ca in acelea dintre tarile lor in care, din necesitati economice, se vor incalca noile reglementari - adica forta de munca est-europeana nu va fi platita la fel de prost ca in tara de origine - se va da frau liber scoaterii fortei de munca locale de pe propria piata chiar de catre capitalul autohton.
.png)
