De același autor
Văzând în 1938 pentru prima dată un televizor şi imaginile emise, eseistul american E.B. White scria într-un articol în Harper’s Magazine: „Părerea mea este că televiziunea va constitui marea încercare la care va fi supusă lumea modernă. (...) Triumful sau prăbuşirea noastră va depinde de televiziune – de acest lucru sunt sigur“.
Odată cu deschiderea Olimpiadei de Iarnă de la Vancouver, trebuia să înceapă cele 14 zile de linişte pe ecranele din întreaga lume. Ştirile despre războaie, terorism, criza economică, certuri politice, arme nucleare urmau să treacă în planul doi. Orice buletin de ştiri, în orice limbă, urma să înceapă cu imagini despre medalii câştigate, recorduri mondiale stabilite, sportivi care s-au autodepăşit, sportivi care au dezamăgit. Lumea se pregătea să redevină un spaţiu simplu, corect, coerent - unde cel mai bun câştigă. Poveştile cu sportivi fantastici urmau să îmbogăţească tezaurul de legende olimpice despre oameni şi destine excepţionale, deveniţi nemuritori odată cu primirea medaliei, indiferent de metalul ei.
Moartea sportivului georgian Nodar Kumaritashvili, de 21 de ani, în dimineaţa zilei de 12 februarie, pe pârtia oficială de sanie, a mai punctat un moment de răscruce în istoria televiziunilor din întreaga lume. Camerele de filmat, care funcţionau şi preluau imagini, au înregistrat o moarte în direct. La câteva ore după, postul de televiziune NBC nu s-a sfiit să transmită secundele violente, iar media din întreaga lume le-a preluat şi retransmis, adăugând încă o producţie snuff circuitului de scurt-metraje care măsoară şi gradează toleranţa generală la violenţă.
Filmul snuff este o categorie aparte de material înregistrat care prezintă necenzurat moartea sau omorârea unei persoane, film care ulterior este prezentat ca atare, ca mijloc de divertisment, contra cost. Termenul a fost pentru prima dată folosit de scriitorul american Ed Sanders, care în 1971 scria o carte despre criminalul Charles Manson şi secta sa. În categoria snuff intră şi filmări precum: doborârea Turnurilor Gemene de la New York în 11 septembrie 2001, uciderea jurnalistului american Daniel Pearl la Karachi (Pakistan, 2002), spânzurarea lui Sadam Hussein, asasinarea în 1995 a lui Yitzhak Rabin - prim-ministrul în funcţie al Israelului la acea vreme. Imaginile cu aceste evenimente au fost văzute fie în direct, fie înregistrate, la cele mai mari canale de ştiri din lume. Acum ele sunt arhivate în imensa bibliotecă de pe Internet, putând fi accesat necenzurat din orice colţ de lume, de către oricine. Nu există nicio modalitate prin care aceste violenţe să nu fie văzute de minori.
Demnitatea umană este un concept greu de definit în spaţiul virtual. Pe celebrul portal YouTube se pot găsi orice fel de înregistrări. Chiar şi evenimentele enumerate mai sus. Totuşi, există limite. De exemplu, decapitarea jurnalistului american Daniel Pearl, de la Wall Street Journal, este un domeniu cenzurat. Există numeroase alte filme, ştiri de televiziune despre eveniment, dar nu înregistrarea propriu-zisă. Pe de altă parte, tastând „Neda“, toată lumea poate vedea moartea tinerei iraniene care, în 20 iunie 2009, după alegerile de la Teheran, ieşise pe stradă să protesteze împotriva lui Mahmud Ahmadinejad, preşedinte cu un nou mandat. Demonstra paşnic, alături de tatăl ei, când a fost împuşcată din spate. Momentul a fost surprins de un alt participant la proteste, care filma cu telefonul mobil. Postat pe Internet, filmul arată cum tânăra se prăbuşeşte la pământ, cu faţa în sus şi în câteva secunde sângele îi ţâşneşte pe gură. Tânăra se numea Neda şi a devenit simbolul luptei pentru libertate al iranienilor care îşi doriseră schimbarea. Deşi se ştie că a fost omorâtă de lunetiştii forţelor de ordine, nimeni nu a fost tras la răspundere.
Violenţa este unul dintre domeniile de interes ale mediei. Într-o lume civilizată, violenţa nu-şi are rostul. Şi tocmai de aceea, când se întâmplă, violenţa este tratată ca un fapt excepţional. Într-un fel, violenţa şi evoluţia presei sunt interconectate. Atrocităţile au început să marcheze şi să transforme societăţile şi culturile în clipa în care au devenit notorii. Iar notorietatea le-a fost mijlocită de presă, de apariţia ziarelor de largă audienţă.
Începând cu 1814, ziarul britanic The Times începe să fie tipărit la presă rotativă, capabilă să imprime 1.100 copii pe minut. Publicaţia este prima instituţie media care trimite un corespondent de război, violenţa devenind ştire odată cu W. H. Russell şi reportajele sale transmise prin telegraf de pe câmpul de luptă al Războiului Crimeii, război rămas în istorie ca prima conflagraţie foto-documentată.
„O imagine valorează cât o mie de cuvinte“ a devenit una dintre axiomele preferate ale secolului XX. Puţini ştiu că primul care a militat pentru puterea imaginilor a fost Fred R. Barnard, într-un articol publicat într-o revistă dedicată comerţului, unde încerca să promoveze folosirea reclamelor vizuale pe tramvaiele trase de cai, în 1921. Barnard îl prezintă ca proverb chinez, pentru ca apoi tradiţia să i-l atribuie lui Confucius.
În cartea sa No Sence of Place: The Impact of Electronic Media on Social Behaviour, Joshua Meyrowitz, profesor de comunicare la Universitatea din New Hamshire, explică felul în care televiziunea a produs o profundă modificare socială şi culturală, nivelând indivizii. Astfel, televiziunea este cea care oferă „experienţele umane“ şi amintirile, având un mare impact asupra copiilor şi dezvoltării lor ulterioare. Într-o cultură orală, nu există nicio distincţie între oamenii cu ştiinţă de carte şi cei analfabeţi, fapt care face să nu existe nicio deosebire între copii şi adulţi; ceea ce ştiu adulţii ştiu şi copiii. Meyrowitz susţine că însăşi copilăria este caracterizată ca o perioadă în care copilul nu are acces la lumea adulţilor, lume care este produsul strict al culturii tiparului. Din acest punct de vedere, societatea de azi este o societate „fără copii“ tocmai pentru că încă de la 2 ani copiii lipsiţi de supraveghere se uită la televizor şi capătă aceleaşi informaţii ca şi adultul.
Dacă secolului XX i se poate imputa moartea violentă a 262 de milioane de oameni în toată lumea, secolul XXI tinde să devină responsabil de o întreagă arhivă de filme snuff difuzate. Prezentate în cadrul emisiunilor de ştiri, aceste scurt-metraje nu sunt altceva decât reţete sigure pentru audienţă. Mutaţiile pe care le produc însă în rândul societăţii sunt greu de prezis. Un lucru pare cert: tinerii vor depăşi momentul modelului starletei blonde, cu sâni modelaţi chirurgical. Când cu toţii vor arăta la fel, va fi nevoie de o altă reţetă pentru audienţă. //
