România și schimbarea ordinii internaționale. Relația cu Rusia

La începutul anului 2017, organizatorii Con­ferinței de securitate de la München lansau un excelent raport care atrăgea aten­ția că țările NATO deja se confruntă cu schimbarea ordinii internaționale, aflân­du-ne într-o lume „post-Vest“, „post-ordine“ și „post-adevăr“. Apelul au­torilor era spre factorii de decizie din ță­rile aliate spre a conștientiza toate aceste transformări petrecute sub ochii noștri în ultimii ani, pentru a le înțelege impli­ca­ții­le, multe dintre ele negative, identificând în același timp cele mai bune strategii pen­tru apărarea intereselor occidentale. Mai mult decât atât, aceste soluții trebuie puse în practică și în contextul unor evoluții interne complicate, societățile vestice fi­ind la rândul lor afectate de maniera re­la­tivă, neprofesionistă în care sunt discutate multe dintre marile probleme ale societății occidentale. Căci înainte de orice, epoca „post-adevăr“ reprezintă o imensă de­pro­fe­sionalizare.

Noua dezordine

Această extrem de importantă dezbatere despre adaptarea societății occidentale la noile schimbări din sistemul internațional în România încă nu a început. Chiar dacă putem identifica preocupări individuale, dovadă articolele sau chiar cărțile unora dintre noii experți români în relații in­ter­naţionale, precum cele îngrijite de Va­len­tin Naumescu sau Șerban Cioculescu, Oc­ta­vian Manea și Silviu Petre, chiar dacă avem un interes sporit pentru problemele de politică externă sau de securitate pe une­le posturi de televiziune, totuși, numai în baza acestor demersuri, nu putem spu­ne că România este interesată de schim­ba­rea ordinii internaționale. Partidele poli­ti­ce, parlamentul și guvernul ignoră pro­fun­dele, complexele și mai ales periculoasele transformări prin care sistemul inter­na­țio­nal trece în acest moment. Într-o ati­tu­dine ultramioritică, în marea lor ma­jo­ri­tate, politicienii români sunt incapabili să înțeleagă schimbarea vechii ordini in­ter­naționale occidentale și consecințele pen­tru România. În acest context, cu atât mai puțin ei sunt capabili să identifice noi so­luții, noi instituții, noi strategii de politică externă de care România ar avea nevoie pen­tru a traversa cu bine complicata peri­oadă internațională în care deja ne aflăm de câțiva ani.

În acest moment, România nu mai are o politică externă adaptată noilor cerințe, noi­lor provocări, generate de schimbarea or­dinii internaționale. Politica externă a ultimilor ani a fost una corectă, necesară, dedicată aderării României la NATO și UE și afirmării noastre în aceste două or­ga­ni­zații. Obiectivul aderării a fost îndeplinit cu succes, cel al afirmării, parțial. Dar, în linii mari, România a obținut ce și-a dorit. Pentru câțiva ani, am avut cele mai bune garanții de securitate posibile și cei mai buni parteneri pentru modernizarea țării. Dacă „vacanța“ nu s-ar fi sfârșit, dacă oc­cidentalitatea lumii nu ar fi fost pusă în discuție, România s-ar fi putut complace, fără prea mari riscuri, în simplitatea po­li­ticii noastre externe de până în 2014. Din păcate, lucrurile nu evoluează în bine, sis­temul internațional se transformă, glo­ba­litatea și-a pierdut caracterul dominant prooccidental și crizele geopoltice s-au în­mulțit semnificativ. Așa cum putem, și noi, românii, trebuie să ne racordăm la ma­rea dezbatere occidentală despre cons­truc­ția unei noi ordini internaționale, un ca­pi­tol important al acestei discuții tre­bu­ind să fie despre relațiile României cu Ru­sia.

Bagajul istoric

De ce, în primul rând, Rusia? Pentru că, în acest moment, Rusia reprezintă, de de­parte, cea mai complicată și mai pe­ri­cu­loasă relație externă a României. Com­pli­cată din cauza istoriei relațiilor bilaterale, geopoliticii, atitudinii tot mai anti­occi­den­tale a Rusiei, dar și manierei superficiale în care am gestionat noi în ultimii ani re­lația bilaterală. Periculoasă pentru că Mos­cova este tentată în acest moment să con­sidere România un inamic. Numai în acest registru poate fi citit gestul simbolic al pre­ședintelui Putin de a-i oferi pre­șe­din­te­lui Republicii Moldova, Igor Dodon, har­ta așa-numitei „Moldove Mari“. În relația cu nicio altă țară a lumii, astăzi, România nu are a se confrunta cu eventualele pe­ri­cole similare.

Relația României cu Rusia este complicată în primul rând de istorie. Rușii știu foarte bine că, latini fiind, românii sunt oc­ci­den­tali și, dincolo de dorința elitelor ro­mâ­nești, România este o creație occidentală. Proaspătul stat modern român s-a con­tu­rat și datorită ajutorului dat inițial de fran­cezi și de englezi pentru a îngrădi Im­pe­riul Țarist, limitând extinderea sa spre Eu­ropa Centrală sau spre Bosfor. Nu este o în­tâmplare că Unificarea Principatelor, rea­lizată în 1859, a venit pe fondul în­frân­ge­rii Rusiei în Războiul Crimeei din 1856.

Istoria complică relațiile bilaterale ro­mâ­no-rusești și prin neîncrederea reciprocă acumulată în timp. Deși inițial românii au avut mari așteptări de la acțiunea stra­te­gică a Rusiei în Balcani, începând cu 1812 ne-am pierdut speranța că Rusia ne poate fi un prieten, un protector. Prin ruperea Basarabiei de restul Moldovei, românii au înțeles că, la fel ca Imperiul Otoman sau cel Habsburgic, rușii nu ne vor decât teritoriile, fără a fi interesați și în binele nos­tru ca popor. Și șocul a fost cu atât mai mare, cu cât, inițial, rușii au încercat să impună Siretul ca graniță între ei și te­ritoriile românești. Din păcate, la ca­pitolul neîncredere avem și noi, românii, con­tri­buția noastră, prin gestul necugetat de a ne alia cu Germania nazistă și de a invada URSS, dincolo de linia Nistrului. Decizia catastrofală a mareșalului Ion Antonescu de a duce armata română în URSS, până la Stalingrad și în Caucaz, reprezintă cea mai gravă eroare strategică a României în secolul XX, cu mult peste greșeala ane­xă­rii Cadrilaterului. În campania din Est, Ro­mânia a pierdut 400.000 de soldați (morți și dispăruți), fără a avea niciun câștig stra­tegic. Ulterior, pentru a ne salva onoarea ca țară, a trebuit să facem alte sacrificii, pe Vest pierzând alte 200.000 de soldați, păs­trând astfel șanse de recuperare a Tran­silvaniei. Unde trebuie să recunoaștem că URSS a jucat un rol pozitiv, susținând revenirea Ardealului la țara mamă, gest pierdut însă pentru relația bilaterală, din cau­za efectelor devastatoare pe care co­munismul le-a avut asupra României. În mentalul colectiv românesc nu există du­bii asupra paternalității rusești asupra alun­gării Regelui Mihai din țară și a instalării regimului comunist în România.

Geopolitica și atitudinea tot mai an­ti­oc­ci­dentală a Rusiei se combină. Pentru a-și putea păstra statutul de putere globală, Moscova trebuie să adopte o atitudine tot mai antiamericană, în paralel trebuind să-și asigure resursele de altădată. De aceea a și deplâns președintele Vladimir Putin des­trămarea URSS. Fără accesul la resursele fostei URSS, Moscova nu mai poate păstra sta­tutul de putere globală. Proasta ges­tio­nare a economiei, corupția și regresul de­mografic nu ajută Rusia în efortul său de păstrare a egalității strategice cu SUA sau cu China. Chiar dacă încearcă să com­pen­seze acest handicap prin agresivitate sau inteligență strategică, Rusia gâfâie tot mai vizibil în acest efort, de a ține pasul cu Washingtonul sau Beijingul. În plus, da­to­rită fenomenului de „trezire democratică“, din ce în ce mai vizibil și în Rusia, regimul președintelui Putin se confruntă, din nou, cu contestarea populară, chestiune de ca­re este blamat tot Vestul.

Traiectorii divergente

Și la acest capitol, România și Rusia se in­tersectează pe traiectorii divergente. Ro­mâ­nia este proamericană, pro-NATO și UE și interesată de europenizarea Repu­blicii Moldova și eventuala ei integrare în UE. România găzduiește prezența militară americană pe teritoriul ei, inclusiv mult hulitul scut antirachetă și continuă să crea­dă în viitorul NATO și al UE. Totodată, alături de alte multe state europene, se străduiește să dea o perspectivă de viitor, occidentală cetățenilor de peste Prut. În tot acest timp, Rusia este antiamericană, mi­litând sistematic, deschis sau acoperit, pentru diluarea relației euroatlantice și eli­minarea SUA din afacerile strategice ale Eu­ropei. Rusia se opune atât NATO, cât și UE, căutând metode mai vechi sau mai noi de diluare a substanței acestor două instituții, de marginalizare a lor. În plus, Ru­sia continuă să perceapă Republica Mol­dova ca o sferă de interes privilegiat, un­de, cel puțin pentru moment, nu a în­căl­zit mai vechiul conflict îngheţat din Trans­nistria, știind că are suficientă influență politică, economică și culturală. Dar pri­vește cu multă suspiciune amestecul Occi­dentului.

În fine, relația de astăzi a României cu Ru­sia este complicată și pentru că, politic, dar și public, dăm prea des dovadă de ne­profesionalism și chiar neseriozitate atât în discutarea publică a acestei chestiuni, cât mai ales în gestionarea ei. Prea des Ru­sia este folosită în politica internă pe post de bau-bau. Folosim prea des, pentru a ne legitima, o inutilă și gratuită retorică an­tirusă, politizând periculos de mult ches­tiunea relațiilor bilaterale. Când în tot Oc­ci­dentul viitorul relațiilor cu Rusia re­pre­zintă una dintre marile discuții, în Ro­mâ­nia poți pierde imagine dintr-o simplă aso­ciere cu această țară. Media schizoidă, prea lejer, transformă o simplă participare la o recepție a Ambasadei Rusiei într-o tră­dare de patrie. Este prea mult. Dar des­pre ce trebuie făcut sau ce poate fi făcut pen­tru pentru a ameliora relațiile Ro­mâ­niei cu Rusia, într-un număr următor. În ba­za ex­perienței internaționale acumulate în ul­ti­mii 20 de ani și a contactelor oficiale avu­te cu diferiți experți sau demnitari ruși, am câteva recomandări de făcut. Cu bu­nă-cre­din­ță. Dar și cu riscurile de rigoare.