De același autor
Mentionam în prima parte a acestui articol faptul ca aproape toate Constitutiile africane fac trimiteri la Declaratia universala a drepturilor omului, la Carta africana a drepturilor omului si popoarelor sau la alte conventii internationale. Totusi, numerosi au fost constituantii care au urmarit sa evite o uniformizare ce ar ignora istoria si cultura locala. Un exemplu mai mult decat evident: Constitutia Algeriei se afirma drept "opera geniului si a aspiratiilor poporului algerian", reamintind ca tara si-a cucerit independenta prin lupta dusa împotriva puterii coloniale si ca acest geniu reprezinta izvorul valorilor de civilizatie, culturale, spirituale care anima diferitele forme ale patriotismului.
Particularitatile religioase si culturale sunt, de altfel, mai mult sau mai putin afirmate, dar întotdeauna prezente. Este cazul Constitutiilor statelor cu o populatie majoritar musulmana. Astfel, Regatul Marocan este definit drept stat musulman al carui rege vegheaza la respectarea islamului, Mauritania apare ca o republica islamica, în Comore este proclamata solemn vointa poporului de a-si inspira din islam principiile si regulile ce privesc statul si institutiile sale, iar în Benin juramantul presedintelui este depus "în fata lui Dumnezeu si a osemintelor stramosilor".
Se va observa, de asemenea, ca statele francofone din Africa evita sa faca referiri la componentele etnice ale populatiei de pe teritoriul national. Traditia iacobina franceza le incita sa puna accentul pe unitatea si indivizibilitatea natiunii si sa ia în calcul existenta diversitatii etnice numai în mod indirect (negativ), interzicand, spre exemplu, partidele etnice sau religioase.
Democratizarea majoritatii sistemelor politice africane în anii ’90 a adus problema alternantei politice în dezbaterea si textele constitutionale, dar si temeri legate de riscurile pe care alegerile pluraliste le presupun în natiuni relativ tinere si cu o coeziune fragila. In statele neobisnuite cu alternanta, alegerile pot fi percepute drept un episod de razboi civil legal, Congo-Brazzaville furnizandu-ne un tragic exemplu în 1997, cand campania electorala a devenit o confruntare violenta între clanurile militare.
Bilantul de ansamblu al evolutiilor recente ale tranzitiilor democratice în Africa francofona este departe de a fi negativ. Desigur, în mai multe state, precum Comore, Niger, Congo etc., au existat unele derapaje, Constitutiile anilor ’90 nereusind sa garanteze si stabilitatea politica. Dar, în multe alte cazuri, castigurile democratice sunt incontestabile: acceptarea pluralismului permite opozitiei sa fie auzita si reprezentata politic, parlamentele devin din camere de înregistrare spatii de dialog, statutul partidelor si legile referitoare la finantarea lor limiteaza riscurile de coruptie etc. Guvernele stiu acum ca onorabilitatea internationala si audienta interna depind de aptitudinea lor de a gira afacerile statului într-o maniera eficace, dar si transparenta si în respectul drepturilor omului.
