Mihnea Berindei a fost un om mare de trestie

Pentru mine s-a stins marea lumină care mă reflecta și mă condiționa să trăiesc. S-a stins oare lumina care a reușit să aducă via­ță și conștiință civică în societatea ro­mâ­nească postdecembristă? Când am vor­bit ultima oară cu el, pe 2 iunie, își ex­pri­ma speranța în viitorul României. Fără prie­tenia cu Mihnea Berindei n-ar fi exis­tat eul meu românesc, actuala mea existență.

A fost un om mare. Dar nu ca politician, ca Churchill sau alții. El a fost un om ma­re de trestie, totdeauna flexibilă, dar ferm.

Tesshu Yamaoka, un samurai-spadasin și gardianul–șef al ultimului shogun Yo­shi­nobu Tokugawa, a primit însărcinarea de a-l salva, în lupta cu Armata noului gu­vern japonez născut din Revoluția Meiji din 1868. Acest samurai a avut foarte di­fi­cila sarcină de a duce tratative pentru sal­varea vieții shogunului. Și a reușit, ob­ți­nând acordul din partea comandantului Re­voluției, Takamori Saigo. El, Saigo, a apre­ciat și a admirat curajul spadasinului Tesshu Yamaoka. „Unui astfel de om ca Tesshu, care nu cere nimic, nici bani, nici faimă, nici viață, nu-i putem face ni­mic decât să-i cedăm.“ Eu îl consider pe Mihnea Berindei la fel ca pe acest samurai. El nu a lucrat pentru bani sau pentru fai­mă, dar și-a riscat viața.

Gheorghe Băgulescu, care a fost ultimul am­basador al României la Tokyo înainte de război, nemaiputându-se întoarce în Ro­mânia comunistă, s-a stabilit în Franța, ca mulți alți români capabili. În timpul epocii comuniste, au plecat de asemenea foarte mulți alți români. Chiar dacă se aflau în lumea liberă, mulți au tăcut sau n-au făcut aproape nimic împotriva co­mu­nismului. Mihnea Berindei însă, odată sosit la Paris, a îndrăznit să se implice pen­tru salvarea compatrioților rămași în țară. Asta în vreme ce mama și tatăl, d-l și d-na Berindei, dar și bunica lui încă trăiau în România. Mă întreb de unde avusese un asemenea simț al responsibilității, în timp ce în România nu existau oameni ca Havel sau Wałęsa.

Mihnea Berindei la Bucureşti în decembrie 2015

Admis în Ministerul de Externe japonez ca diplomat specialist de limba română, am fost repartizat în România. După un an de studiat limba română la Pitar Moș, în 1966 am intrat în Facultatea de Istorie a Universității din București. Acolo l-am cunoscut pe Mihnea. Era în toiul Pri­mă­ve­rii bucureștene, când încă nu începuse he­moragia tinerilor spre Vest. Mihnea a avut inițiativa de a vorbi cu mine și imediat am devenit prieteni. Am cunoscut-o și pe Ru­xandra, sora lui, dându-i ore de japoneză. Odată, Coco, d-na Dina Balș, bunica lui, m-a întrebat: „Kanji, tu de ce te-ai îm­prie­tenit cu Mihnea?“. Coco era întot­deau­na sinceră și eu i-am răspuns la fel de sin­cer: „Pentru că el nu mi-a cerut nimic“. Era poate un răspuns neașteptat pentru ea. Și a strigat către nora ei, Ioana, mama lui Mihnea: „Ai auzit, Ioana? Kanji s-a împrietenit cu Mihnea pentru că el nu i-a cerut nimic“. Cu Coco am rămas în relații foarte bune, și după ce Mihnea plecase. Mă duceam la ea acasă în Colentina. Odată m-a sunat la Ambasadă, pe Strada Polonă, și m-a întrebat:, „Kanji, tu în ce cameră stai, descrie-mi-o! Știi? Eu acolo am co­pi­lărit“. Am aflat că încăperea în care se afla biroul meu fusese camera ei. M-a ru­gat să mă port frumos cu ea.

În 1975, când am călătorit în Franța cu soția și cei trei copii ai mei, Mihnea ne-a ofe­rit prețioasa ocazie să-l vedem pe Eu­gen Ionescu. Cu toții vorbeam în limba ro­mână. D-l Ionescu m-a întrebat de Tea­trul Noh pe care eu nu îl prea cunoșteam, spre marea mea rușine. Copiii m-au sal­vat. Ei cunoșteau cântece românești în­vă­țate la școală sau grădiniță. Au cântat „Po­dul de piatră s-a dărâmat. A venit apa și l-a luat...“. D-na și d-l Ionescu s-au bu­curat enorm.

După Revoluție, în 2007, când eram în Ro­mânia ca ambasador al Japoniei, i-am invi­tat pentru dineu la reședința din Jules Mi­che­let pe d-l și d-na Berindei. A fost un dineu foarte plăcut. D-na Berindei mi-a povestit de învălmășeala sistematizării în­ce­pute de Ceaușescu. Fusese martora unei scene extraordinare, văzută de ea de pe terasa unui apartament: un șobolan iz­go­nit de demolare trăgea de coada șo­bo­lancei (soției), târând-o de-a-ndaratelea. Pe burta șobolancei era un ou. Eu și soția nu înțelegeam scena cu șobolanul cu ou pe burtă. Era ceva incredibil. Ulterior, l-am rugat pe Mihnea să-mi explice scena. El imediat mi-a făcut schița. Fotografia de mai jos este schița făcută de Mihnea.

I-am arătat această copie (originalul care e mai clar se află în Japonia) când l-am vizitat la spitalul din Veneția. Bineînțeles că–și amintea râzând. Catherine s-a bu­cu­rat și ea, recunoscând încă o dată ta­len­tul lui Mihnea. Nu știu, dar acum mă gân­desc că oul trebuie să fi fost speranța, par­că ieșită din Cutia Pandorei. Cine trage atunci coada șobolanului și cine nutrește speranța? Nu pot să mă uit la acest desen simbolic fără să-mi dea lacrimile.

E atât de trist că el, mai tânăr ca mine, a trebuit să-și încheie viața la vârsta de 68 de ani. Eu și soția mea regretăm foarte mult că n-am putut să-i avem oaspeți pe Mih­nea și Catherine în Japonia. La su­ges­tia lui, am realizat mai multe vizite ale in­te­lectualilor români în Japonia, dar vizita lui a rămas nerealizată. Am să vorbesc cu Catherine ca ea, cândva, să facă vizita aceasta.