De același autor
România se împrumută din pieţele financiare interne şi externe, dar niciuna dintre aceste pieţe nu este un finanţator necondiţionat al statului.
Din perspectiva cifrelor mari ale economiei, România arată relativ bine. A reuşit să afişeze o creştere, asta într-un an în care ţări europene puternice se zbat la limita recesiunii, iar protestele şi grevele se ţin lanţ la periferia zonei euro. Este însă o creştere economică fragilă, produsă de expansiunea afacerilor industriei auto şi consolidată, eventual, de aşteptatele roade ale unui an agricol mai bun faţă de cel anterior. „Creşterea economică mai bună din primul trimestru al anului nu marchează o îmbunătăţire pe termen lung, ci reflectă o revizuire a cifrelor recentei istorii de recesiune şi o producţie de maşini mai mare“, consideră Dan Bucşa, economist al diviziei londoneze a grupului financiar Unicredit. Exporturile noastre depind şi de sănătatea principalilor noştri parteneri de schimburi comerciale. O mare parte dintre aceşti clienţi importanţi ai exportatorilor români nu se simte prea bine, aşa încât fluxul de mărfuri şi de bani poate fi oricând micşorat sau chiar blocat.
S-a discutat intens în ultima săptămână despre necesitatea încheierii unui nou acord preventiv cu FMI, supravegheat de Comisia Europeană şi susţinut de Banca Mondială.
Ministerul Finanţelor este unul dintre cei mai importanţi beneficiari ai acestuia, deoarece are nevoie permanent de bani şi pentru asta se împrumută din piaţa financiară locală sau externă. Totodată, trebuie remarcat faptul că Ministerul Finanţelor a fost cheia încheierii cu succes a acordurilor precedente cu Troika finanţatoare şi a scos ţara din chingile procedurii de deficit excesiv. Pare un lucru neimportant pentru omul obişnuit, aşa, ceva abstract. Însă dacă ne gândim că factura de salarii sau cea de pensii sunt principalele cheltuieli ale bugetului statului, a avea bani să le plăteşti la timp e o chestiune care poate stârni interesul şi îngrijorarea populaţiei. Iar necesarul de bani al statului român din acest an se ridică, potrivit unor calcule ale agenţiei de rating Fitch, la aproape 15 miliarde de euro, sumă echivalentă cam cu 10% din produsul intern brut (PIB).
România se împrumută din pieţele financiare interne şi externe, dar niciuna dintre aceste pieţe nu este un finanţator necondiţionat al statului. Cea internă este dominată de bănci străine, care finanţează împrumuturile statului cu bani de la banca mamă. Dacă banca mamă strânge băierile pungii de bani care se pot revărsa către divizia românească, atunci costurile statului cresc. Din păcate, acesta este un risc prezent. Între mai 2012 şi aprilie 2013, băncile străine au repatriat 3 miliarde de euro, sumă echivalentă cu 2,3% din PIB, 1,2 miliarde de euro fiind transferate doar în primele patru luni ale acestui an, potrivit unui raport al Unicredit. Această situaţie, în care băncile îşi repatriază banii plasaţi în România, este, probabil, principala vulnerabilitate a momentului. Rămân mai puţini bani pentru creditarea populaţiei, a firmelor şi a statului. Iată de ce, în cadrul aranjamentului financiar cu FMI, se vorbeşte de încheierea unei înţelegeri cu băncile străine, care să continue acordurile semnate la Viena, prin care băncile promiteau să nu-şi lase diviziile româneşti fără bani.
Desigur, Ministerul Finanţelor, spre deosebire de un cetăţean obişnuit, are posibilitatea de a se împrumuta din pieţele externe. Acum costurile la care se împrumută România sunt la cele mai mici niveluri din istorie, dar asta s-a petrecut deoarece am avut ştampila FMI. În 19 iulie 2013 doar asigurarea pentru acoperirea riscului de intrare în incapacitate de plată, descrisă de misterioasele CDS-uri (Credit Default Swaps), costa câte 194.000 de euro pe an pentru fiecare 10 milioane de euro împrumutate de România pentru un interval de cinci ani. Este un progres, dacă ne gândim că în iulie 2012 costurile de asigurare a riscului erau mai mult decât duble, de 449.000 de euro pe fiecare 10 milioane de euro împrumutate. CDS-urile României, de 1,94%, sunt acum mai mici decât cele ale Portugaliei (4,98%) sau ale Ungariei (2,92%).
Un alt risc major care planează asupra României, în actualele condiţii ale pieţelor financiare internaţionale, este fuga simultană a banilor plasaţi în împrumuturile statului de aşa-numiţii investitori de portofoliu, care sunt fonduri mutuale, de risc sau de pensii străine. Orice pas greşit poate speria aceşti investitori care, de fapt, rulează ceea ce guvernatorul Isărescu ar numi „bani fierbinţi“. Fuga acestor bani, fie că sunt ai băncilor străine sau ai investitorilor de portofoliu, ar pune la podea leul. O devalorizare brutală a monedei naţionale ar avea efecte negative pe multiple planuri: inflaţie, şomaj, dificultatea împrumutaţilor în euro de a-şi mai plăti ratele. Vrem asta? Atunci putem continua să închidem ochii în faţa ineficienţei companiilor statului şi să risipim banii pentru a seduce, temporar, un electorat ce va veni anul viitor de două ori la vot. Vrem să ne păstrăm sau să ne găsim un loc de muncă şi să ne crească salariile, atunci economia trebuie să se însănătoşească. În linii mari, asta ar fi menirea unui nou acord cu Troika, să pună pe masa guvernului o poliţă de asigurare împotriva fugii capitalurilor şi pentru stabilitatea leului.