De același autor
Pentru a mări salariile e nevoie de un pas viguros al creşterii economice, care depinde de banii investiţi în scopul ăsta.
Da, economia dă semne de înviorare, iată, avem un an agricol bun, exporturile sunt peste aşteptări, industria auto rulează lin, însă nu ne permitem vreo euforie a cheltuielilor bugetare, a avertizat Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal. Avertismentul sever, aşa, ca un duş rece peste fierbinţeala indusă de creşterea peste aşteptări a economiei, are rădăcini solide, în realitatea terenului. Cealaltă faţă a monedei arată că populaţia şi firmele nu consumă, construcţiile au îngheţat, seviciile lâncezesc, problemele băncilor jupoaie bugetul de cele mai consistente venituri la capitolul impozit pe profit, iar economia subterană duduie. Avântul economiei este steril din perspectiva bugetului, deci a capacităţii statului de a cheltui, deoarece se bizuie pe agricultură, o zonă ceţoasă din punct de vedere fiscal.
Comentariile Consiliului Fiscal trag semnale de alarmă privind viitorul apropiat, cel măsurat în nevoile unui an electoral, care ar putea fi acoperite printr-o euforie a cheltuielilor. Comisia Europeană a apreciat comentariile Consiliului Fiscal, căruia îi doreşte să joace un rol mai important, pentru a susţine politicile fiscale sănătoase, spune Simon O’Connor, purtător de cuvânt al vicepreşedintelui Comisiei Europene Olli Rehn. „Riscurile menţionate în opinia membrilor Consiliului Fiscal sunt reflectate în cifrele bugetului, în mod special în acele «amortizoare» consistente care sunt construite în buget“, mai spune O’Connor, referindu-se, probabil, la banii pe care Finanţele i-au pus de-o parte în vistieria băncii centrale, sume care acoperă nevoile statului timp de câteva luni.
Este dificil să ierarhizezi problemele, pericolele, însă lectura raportului Consiliului Fiscal le scoate în evidenţă. Un pericol major este reducerea consumului populaţiei, care poate fi explicat prin micşorarea salariilor în mediul privat, acolo unde lucrează trei sferturi din salariaţii României. Dacă adăugăm la această realitate a cifrelor şi faptul, neatins în analiza Consiliului Fiscal, că milioane de familii au credite bancare pe termen lung, înţelegem nu doar de ce scade consumul, ci, mai ales, de ce nu există o perspectivă optimistă pentru înviorarea lui în următorii ani. Fără consum, o economie lâncezeşte. Ea poate da iluzia unei creşteri anemice, însă pentru a mări salariile e nevoie de un pas viguros al creşterii economice. Fatalitate! Creşterea economiei depinde de banii investiţi în scopul ăsta. Aş adăuga că orice taxă capabilă să taie din aceste venituri subţiate de criză, datorii şi obligaţii ar arunca milioane de familii în ghearele disperării. Munca este suprataxată în România şi asta nu stimulează decât imaginaţia evazioniştilor.
O altă problemă a economiei româneşti, dar şi a bugetului de stat este fragilitatea firmelor româneşti. Dacă mamuţii statului împrăştie datorii, atât către bugetele statului, cât şi către partenerii de afaceri, fiind de fapt o povară fiscală pentru contribuabilii ţării, firmele mici şi mijlocii băltesc sau aruncă prosopul, ca la box, ieşind deci din luptă. Raportul Consiliului Fiscal arată că şi la capitolul abandonului companiilor suntem campioni, cu cea mai mare rată europeană a insolvenţei în 2012. Comparaţia cu alte ţări din regiune creează un disconfort: raportul dintre numărul de companii care au declanşat procedurile de insolvenţă faţă de cele rămase în luptă era de 5,67% la noi, faţă de 0,35% în Bulgaria, 0,04% în Polonia şi 3,84% în Ungaria. Dacă în primii ani de criză au ieşit din piaţă firme mici, în primele şase luni ale acestui an încep să dispară firme cu cifre de afaceri mai mari, ceea ce poate indica şi un şomaj mai amplu.
Economia subterană îşi continuă înfloritoarea creştere şi înhaţă 30% din afacerile şi banii ţării, iar evaziunea fiscală, singură, bagă în buzunar sume enorme, între 10 şi 15% din produsul intern brut (PIB). Iată, aici sunt banii bugetului, cei cu care am putea mări salariile medicilor, ale profesorilor şi, în general, ale angajaţilor statului plătiţi atât de puţin faţă de colegii lor europeni încât şpaga înfloreşte fără remuşcări. Aici Fiscul are o problemă şi o răspundere, mari aşteptări fiind legate de restructurarea agenţiei fiscale ANAF. Totuşi, în absenţa unui mecanism prin care averile necinstit acumulate să fie confiscate, aşa cum au avut americanii din anii capitalismului sălbatic, când l-au băgat la zdup pe Alphonse Gabriel Capone, zis Al Capone, e greu să stăvileşti evaziunea fiscală şi să limitezi teritoriul economiei subterane.
O altă sursă de bani pentru bugetele ţării ar fi fondurile europene, ignorate deocamdată. Noi am reuşit să consumăm în jur de un sfert (26,2%) din fondurile puse la dispoziţie de Comisia Europeană, rezultat înfricoşător dacă ne uităm la bulgari, cei aflaţi înaintea noastră, care au absorbit 40% din banii europeni. Care este costul acestei neputinţe? În primul rând, penalizăm creşterea economiei, o lipsim de singura sursă de energie financiară a momentului, iar fără bani şi investiţii, iluzia că o economie poate creşte este o aiureală. Fără bani, afacerile se sting de la sine, iar statul nu-şi poate îndeplini promisiunea făcută la aderarea în Uniunea Europeană, aceea de a crea o bunăstare de tip european pentru cetăţenii săi. Pentru că de aia a acceptat România să alinieze preţurile, întrucât spera să aşeze şi salariile la nivel european. Dar asta e o altă cheie a bugetului, neavând legătură directă cu actualul raport al Consiliului Fiscal. În esenţă, mesajul acestui raport, extrem de realist, precis şi prudent, este realitatea că statul are bani puţini, la limita plăţii salariilor, pensiilor şi a acoperirii cheltuielilor administrative, dar bunăstarea generală depinde atât de absorbţia banilor europeni, cât şi de reducerea corupţiei, a evaziunii fiscale şi economiei subterane. O bătălie dificilă, deoarece, spre deosebire de stat, economia subterană stă pe munţi de bani. //
