Dar dacă nu?

Livius Ciocarlie 24.07.2012

De același autor

Aş dori ca cei care cred că ne aflăm în ţara unde totul trebuie luat uşor şi cei convinşi că va fi destul să fie înlăturat un om pentru ca totul să se schimbe în bine să se întrebe o clipă: „Dar dacă nu?“.

Vreau să le cer iertare profesorilor de la Uni­versitatea din Bucureşti, membri ai Comisiei de Etică. O clipă, m-am îndoit de ei. Văzând că decizia lor întârzie, con­vins că se vor face presiuni asupra lor (Nu e o pre­su­punere. Tocmai presu­pu­nerile nu-mi plac. Ştiu în ce măsură poate să depindă situaţia unui universitar de minister. Iar în cazul aces­ta, însăşi instituţia pe care aceşti oameni o reprezintă a fost ameninţată pe faţă, ceea ce nu putea să le fie in­diferent.), m-am întrebat: dacă vor ce­da? E drept, nu ştiam din cine e formată. Aflând acum şi cunoscând întâmplător meritele şi moralitatea unora dintre aceşti profesori, mi-am dat seama că nu aveam de ce să mă tem.

Pe de altă parte, nici nu vreau să-i felicit, chiar dacă, din păcate, merită. A felicita pe cineva pentru că a făcut ceea ce era nor­mal să facă înseamnă a recunoaşte dreptul anormalităţii de a se instala. E tocmai ce se întâmplă la noi, şi nu de azi, de ieri. Totuşi, prefer să spun: aţi făcut ce aveaţi de făcut şi îmi cer iertare pentru că, o clipă, m-am îndoit.

Să ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă decizia ar fi fost aceeaşi cu a comisiei de la minister, aceea care ocolise problema. (Verdictul ei – lucrare valoroasă – nu este la chestiune. Nimeni n-a pus în discuţie va­loarea tezei. Problema este dacă ea îi apar­ţine sau nu în întregime autorului tezei.) Comisia a legalizat, pur şi simplu, fra­uda. Măcar din punct de vedere moral, un profesor nu va mai putea să sanc­ţi­oneze o lucrare - începând cu tezele se­mestriale şi sfârşind cu cele de doctorat – în care se vor fi copiat, fără ghilimele şi trimiteri, pagini întregi din alte lucrări. Spun că moralmente nu vor mai putea, dar sunt convins că nici din punct de ve­dere legal nu se mai poate. Dacă cineva se va adresa justiţiei pentru a-şi reclama drep­tul de a proceda ca şi Victor Ponta, va câştiga. Nu are cum să nu câştige. Însă ce s-a întâmplat la minister nu este, nici pe departe, la fel de pă­gubitor cum ar fi fost dacă s-ar fi repetat şi la uni­versitate. Ministerul e de­pendent de factorul politic de la un moment dat, aces­ta este trecător, lu­cru­rile se pot îndrepta. În schimb, Universitatea din Bu­cu­reşti este cea mai im­por­tantă instituţie de acest fel din ţară. Ea are o tradiţie şi are mari obli­gaţii (între acestea, obligaţia de a examina astfel de probleme când se ivesc sub ju­risdicţia ei), mai ales în situaţia în care, înmulţindu-se ca ciupercile după ploaie, une­le universităţi româneşti sunt cum sunt. Pata de a-şi fi bătut joc de normele academice aproape unanim recunoscute (zic aproape, fiindcă doamna Andronescu n-a aflat de existenţa lor; domnia sa cu­noaşte numai legea aplicată de o comisie întocmită tocmai pentru a lua decizia pe care a luat-o), această pată nu s-ar mai fi şters.

După principiul hoţului care strigă „prin­deţi hoţul!“, s-a spus de către împricinat despre comisia de la universitate că ar fi acţionat politic. S-a şi găsit un argument: unul dintre membri este finul naşului său. Este regula presupunerii devenită cer­ti­tudine, regulă la care nu vreau să recurg. Cunosc mecanismul presupunerii. Te gân­deşti la ceva, în general ceva ce tu însuţi ai fi în stare să faci, şi îţi spui despre altul: poate că asta a făcut. După aceea, fără să treacă vreme, devii convins că a şi făcut. Vreau cu atât mai puţin să recurg la pre­supunerea-certitudine, cu cât e la ordinea zilei. O funcţionară dintr-un minister, aflată acolo dinainte de primul mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu, execută un ordin dat de ministrul actual într-un fel care acestuia nu-i convine. De vină e Traian Băsescu. Un audit descoperă o fra­udă comisă într-un minister – nu fac pre­supuneri nici asupra bunei credinţe a celor care au descoperit-o; poate că fra­uda există -, iar cel care a cheltuit banii este Traian Băsescu, în campaniile lui elec­torale. Dovezile, inexistente. Nu e nevoie de ele, căci sunt certitudini.

Manevrele acestea pot să le înţeleg. Se apro­pia referendumul, orice mijloc era bun. Chiar dacă ulterior s-ar fi constatat că acuzele nu aveau nicio bază, ele îşi vor fi făcut efectul. Aceasta e politica, şi, ia­răşi, nu de azi, de ieri. De aceea îmi spu­nea tatăl meu, funcţionar onest: „Să nu in­tri niciodată în vreun partid!“. Cri­ti­când asemenea practici, te lupţi cu morile de vânt. Prefer, de aceea, să critic o prac­tică mai nouă a unor comentatori. În faţa evidenţei că actuala putere comite fără în­cetare fapte inacceptabile, ei o sancţio­nează cu argumentul: a început să se com­porte ca Traian Băsescu. E un fel de a nu recunoaşte că ce se petrece acum e mult mai grav. Când la orice acţiune a ad­ver­sarilor care te lezează ameninţi, şi chiar treci la fapte, e grav. Dau numai un exemplu, ca să ţin seama de spaţiu. Re­inventezi conceptul lui Ceauşescu de de­nigrare a ţării, cu acelaşi subînţeles – „Ţa­ra sunt eu!“ –, şi te adresezi justiţiei. Dacă justiţia s-ar conforma comandamentului politic, cincisprezece oameni ar intra în în­chisoare, şi nu pentru opt luni. M-ar in­teresa să aflu când a comis Traian Băsescu ceva la fel de grav. Faptul e foarte grav în sine şi foarte grav prin urmările lui. Chiar mai mult decât verdictul Comisiei de Eti­că de la minister, n-ar avea cum să nu de­vină precedent. Un articol ca acesta, în care denigrez puterea – şi, în consecinţă, ţara –, m-ar costa.

Un prozator excelent, bun cititor al lui Ca­ragiale, spune în esenţă: Potoliţi-vă! Nu mai faceţi atâta caz! După 29 iulie, totul va fi devenit trecut, vom reintra în nor­malitatea românească, vom trăi ca până acum. Poate că are dreptate (deşi mă mir că nu-l preocupă atâtea avertismente in­ternaţionale). Dar dacă nu? Aş dori ca cei care cred că ne aflăm în ţara unde totul trebuie luat uşor şi cei convinşi că va fi destul să fie înlăturat un om pentru ca totul să se schimbe în bine să se întrebe o clipă: „Dar dacă nu?“. Dacă avem dreptate noi, ceilalţi, să fim îngrijoraţi? //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22