De același autor
Cu marile dosare (cel al Revoluţiei şi cel al Mineriadei) întoarse de judecători pentru „refacerea rechizitoriului”, un eufemism care ascunde 31 de ani de eşec repetat, cu „procesul torţionarilor” oprit în perete după condamnările lui Vişinescu şi Ficior şi cu celebra „condamnare a comunismului” rămasă la stadiul declarativ, bilanţul decomunizării în ceea ce priveşte partea juridică este absolut jenant. 50 de ani de comunism, două condamnări în instanţă (nu includ aici condamnările din procesul iniţial al Revoluţiei din decembrie 1989). Cam puţin, nu?
Cum s-a ajuns aici? Răspunsul este unul dificil de dat. Pentru că nu este vorba doar despre povestea clasică, cu „băieţii răi” (cei care se opun aflării adevărului) şi „băieţii buni” (cei care se luptă pentru aflarea lui). Este şi asta. Dar ar fi o imagine trunchiată ce reprezintă doar un strat al problemei. Adevărat, este stratul cel mai vizibil pentru publicul de la noi, care îşi pune încrederea în poveşti eroice în lipsa alternativei. Dar anii au trecut şi s-au adăugat multe altele: rezistenţa sistemului, care îi protejează pe făptaşi din spirit de corp şi interese economice (instituţiile „continuatoare” ale statului ar trebui să plătească despăgubiri), proastă cunoaştere a istoriei regimului comunist (vezi consideraţiile din sentinţa de fond din procesul Ursu), lipsa de curaj şi de asumare publică din zona decizională şi politică. Mai sunt şi altele, printre care nu lipsită de importanţă este lipsa unei strategii coerente şi credibile din partea societăţii civile, care se comportă în speţele privind comunismul ca o domnişoară ofuscată, care fie nu ştie, fie nu poate să treacă dincolo de leşin şi indignare. Un cerc vicios perfect, care duce mereu şi mereu la rezultatul că nu se alege nimic de frumoasele bune intenţii.
Speţa în sine a uciderii lui Gheorghe Ursu nu are nimic spectaculos, se înscrie perfect în criminalitatea sistemică a regimului comunist şi a „braţului său înarmat”, Securitatea. Este banală, acea banalitate a răului, aşa cum a fost ea definită şi care face din crimă un eveniment firesc. În regimul comunist era firesc să fii ucis pentru opiniile tale. Ceva ce astăzi, de exemplu, este greu de înţeles şi le pare multora o exagerare. Nu este. L-au arestat, l-au bătut cu bestialitate la şedinţele de interogatoriu, l-au bătut şi în celulă prin intermediul unui „coleg” (se numea „aplicarea unui regim de teroare”), l-au ţinut zile întregi în lanţuri şi cătuşe. Spre sfârşit, nu se mai putea ţine pe picioare, aşa că îl cărau în pătură de la „interogatoriu” înapoi în celulă. Crimă pusă în aplicare de instrumentele sistemului. Pentru că a avut nişte opinii contrare „conducerii de partid şi de stat”.
Instrumentele sunt cunoscute şi ele. Despre aceste instrumente au vorbit alţi martori, care au avut mai mult noroc decât Gheorghe Ursu: „Când era vorba de violenţă în anchetă, în ceea ce mă priveşte era chemat mr. Pîrvulescu [...] [care] mi-a zdrobit degetul mijlociu de la mâna dreaptă în uşă, mi-a tumefiat faţa. Acelaşi ofiţer [la perchezitie n.n.] a intrat în camera băiatului meu care la acea dată avea 16 ani şi pe care l-a lovit şi l-a aruncat din patul în care dormea, fiind pe la ora 2 noaptea. Radu [Chesaru] mi-a povestit că în timpul arestării a fost și el victima mr. Pîrvulescu. Din păcate, Chesaru s-a sinucis” (mărturia lui Petre Mihai Băcanu în timpul procesului).
De ce ar fi aşa greu pentru Justiţie să pună cap la cap lucrurile? Ar fi cadrul legal care din start obligă la piruete. Ca să eviţi prescripţia faptelor, trebuie să tratezi toate crimele făptuite în timpul regimului comunist drept „infracţiuni contra umanităţii”. Dar evitarea prescripţiei este una, încadrarea în definiţiile destul de restrictive este cu totul alta. Există şi prevederi din legislaţia naţională care pot fi aplicate, dar ele sunt la fel de alambicate şi disputate.
Ce ne-ar împiedica pe noi să elaborăm un cod penal care să ţintească în mod specific procesul comunismului, ca să nu fim nevoiţi să „îndoim” şi să „tragem de colţuri” prevederi ale legislaţiei internaţionale? Cred că, în principiu, nimic. Cum nimic nu a împiedicat Germania, de exemplu, să facă denazificarea. Ne-ar trebui voinţă, căci specialişti, cu siguranţă, am găsi.
Desigur, ajungem la ceea ce, de fapt, este dureros. Anume la indiferenţă şi la mimarea preocupării pentru subiect cu scopul de a călări emoţia publică. Aşa se face că suntem în ţara în care toată lumea vrea procesul comunismului, dar nimeni nu vrea să îl şi facă. Cât despre Gheorghe Ursu şi ceilalţi, este ca şi cum i-am dezgropa ca să putem să îi mai îngropăm încă o dată. Eventual definitiv. //
