Un torţionar, doi torţionari...

La o lună după condamnarea sa definitivă pentru „infracţiuni contra umanităţii“, Alexandru Vişinescu rămăsese la fel de iras­cibil ca în vremurile lui bune. Înjura şi îi repezea pe colegii de ce­lulă, care îl întrebau dacă este adevărat ce auziseră, şi anume, că a omorât zeci de oameni. Ajuns de partea cealaltă a uşii zăvorâte, fos­tul şef de penitenciar co­munist încerca să se im­pu­nă folosind tot violenţa, de­sigur, în limitele a ceea ce se mai putea în noua con­junctură şi la vârsta lui îna­in­tată. Efortul lui era însă inutil, pentru că puşcăriaşii nu îşi puneau mintea cu el, nu îl agresau şi nici nu aveau intenţia să-i facă viaţa grea, ci erau doar curioşi. Pen­tru ei, moşuleţul acela mic şi agresiv era doar o ciudăţenie din alte timpuri.

Marin Pârvulescu a preferat altă abordare. Iniţial, a fost volubil cu presa. Fostul an­chetator al dizidentului Gheorghe Ursu se plângea în interviuri de starea sănătăţii („am avut un accident vascular şi un pre­infarct“), se declara o victimă ne­vi­novată („nu l-am arestat eu şi nu l-am an­chetat eu“) şi arunca explicaţii puerile spre ziarişti („ei - Miliţia n.n.- aveau se­diul lor, noi sediul nostru, nu puteam să vin eu să zic, bă nene, uite cum se fa­ce…“). Apoi încheia cu o ultimă persiflare, aruncată peste umăr, cu aerul că le face un hatâr unor copii neştiutori: „Da, dom­ne’, Securitatea făcea multe, mergea şi în cosmos“. Abia când a realizat că de data aceasta nu mai are cine să-l acopere, iar procurorii militari au găsit între timp dovezi documentare solide care îl in­cri­mi­nează direct, şi-a schimbat atitudinea. Ni­mic din prezenţa lui de as­tăzi, din sala de judecată, nu aminteşte de maiorul de la Direcţia Anchete Pe­nale a DSS, care, în anii ’80, cei ai teoreticei „legalităţi socialiste“, încă umbla cu pistolul Makarov în tocul de sub mână, precum vă­zuse el în filmele cu gang­steri americani. Procurorul Ioan Dan, care s-a in­te­r­sec­tat cu el de câteva ori de-a lungul carierei, şi l-a amintit în felul acesta, ca pe o apa­riţie exotică, chiar şi raportat la acele vre­muri. Aproape sigur nu şi-a imaginat că procesul în „cazul Ursu“ va fi reluat.

Nici Vasile Hodiş nu se gândea că va fi vreo­dată trimis în judecată pentru „in­fracţiuni contra umanităţii“. La audierile premergătoare întocmirii rechizitoriului de la Parchetul Militar îşi privea os­ten­tativ ceasul şi întreba afectat cât mai du­rează „prostiile astea“. Avea întâlnire „la partid“. Cum, care partid? UNPR, evi­dent. Partidul „Interesului Naţional“. Un tip ocupat şi important. Cazul Ursu? Îşi adu­cea aminte vag, dar nu are nimic de a face cu moartea lui. A auzit că „l-au bătut unii la arestul Miliţiei“. Nu la el, la Di­vi­ziunea „J“ (Justiţie) a SRI, unde „îşi con­tinua activitatea“ după 1990, au venit procurorii să solicite documente privind ca­zul? Le-a pus la dispoziţie tot. Desigur, mai puţin documentele din care reieşea clar că îl urmăreau pentru motive politice, şi nu pentru „deţinere ilegală de valută“. S-a aflat până la urmă şi asta. Iar „le­ga­lis­tul“ postrevoluţionar şi „omul politic“ Va­sile Hodiş este judecat astăzi pentru uci­de­rea dizidentului Gheorghe Ursu, îm­preu­nă cu fostul său superior, Marin Paraschiv.

Mai sunt doar câţiva. Ioan Ficior a fost con­damnat definitiv, iar Gheorghe Boştină şi Marin Petrescu îşi aşteaptă rândul. La rând stau şi ofiţerii de Securitate şi Miliţie din noiembrie 1987, de la Braşov. Mai sunt ultramediatizatele dosare ale Re­vo­lu­ţiei şi Mineriadei, care, indiferent ce se cre­de, tot de „procesul comunismului“ sunt legate, plus alte câteva privind crime şi abuzuri cu victime individuale. În fie­ca­re zi se descoperă noi şi noi atrocităţi.

Cu toate acestea, puţini dintre români au senzaţia că „procesul comunismului“ ar mai exista şi că se mai face câte ceva în pri­vinţa aceasta. Justificat. Rezultatele sunt, cel puţin până în acest moment, des­cu­ra­jante. Pentru crimele regimului, în ul­timii ani, doar doi dintre slujbaşii lui mă­runţi (Vişinescu şi Ficior) au ajuns la în­chisoare. Asta în condiţiile în care au exis­tat zeci de mii de securişti, miliţieni, pro­cu­rori, ju­de­cători, medici legişti, in­for­ma­tori, cola­bo­ratori benevoli, responsabili ai partidului etc., care timp de 50 de ani au par­ticipat la funcţionarea mecanismului re­presiv. Vi­şinescu, Ficior, Pârvulescu şi Ho­diş? Sigur că da. Dar ei nu au fost sin­gurii şi nici excepţii, ci regula. Rezolvă doar con­dam­narea lor sub titulatura de „torţionari“ uriaşa problemă de asumare pe care o are societatea românească în pri­vinţa tre­cu­tu­lui comunist? Cu siguranţă, nu.

Nici nu are cum, cât timp ultimul şef al Se­curităţii, Iulian Vlad, se plimbă nestin­ghe­rit, dă interviuri în care glorifică acţiunile sale de dinainte de 1989 şi este prezent la ceremonii oficiale ale statului român. Stat care a condamnat public comunismul ca re­gim criminal, iar Securitatea ca ins­tru­mentul represiv prin care acesta s-a men­ţi­nut. Să înţelegem că „procesul co­mu­nismului“ nu este decât un exerciţiu me­diatic, prin care sunt împinşi în faţă câţi­va marginali pentru ca „Sistemul“ să fie ocolit şi ocrotit? Pentru că, dacă te uiţi din afară, aşa pare.