De același autor
Multe teatre, muzee, filarmonici şi centre culturale de pe tot cuprinsul ţării s-au simţit ameninţate direct de această Ordonanţă, întrucât a părut evident că primarii şi consiliile judeţene sau locale vor prefera să disponibilizeze mai degrabă din rândul oamenilor de cultură, aparent „neproductivi“, decât din rândul personalului administrativ din directa lor subordine, mult mai „inflaţionari“ numeric, dar de care îi leagă interese politice şi clientelare mai directe, mai evidente.
Mareea de disponibilizări culturale ce se prefigurează în vara aceasta ridică câteva probleme mai generale. Există încă o percepţie difuză în lumea românească asupra „utilităţii“ mai reduse a domeniului cultural în interiorul întregului socio-economic naţional, aşa cum bugetul minuscul al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, faţă de bugetul total, o demonstrează. Faptul că „industria culturală“ e totuşi productivă şi devine o forţă economică certă, chiar şi în România, nu doar în restul Uniunii Europene, constituie o realitate care se pare că trebuie încă interiorizată de către decidenţii politici locali. Iar evidenţa că mai ales faptele de cultură, prin natura lor simbolică, sunt cele care conferă identitatea profundă şi coeziunea unei comunităţi, asigurându-i o „sănătate colectivă“ vitală, cred că nu mai trebuie demonstrat, dar el trebuie încă înţeles, admis şi aplicat.
Deşi dreptul administraţiilor locale de a hotărî singure cum îşi folosesc bugetele nu poate fi contestat, o formulare mai atentă a Ordonanţei 63, tocmai din punctul de vedere atins mai sus, ar fi fost necesară. O distincţie limpede între funcţionarul din primărie sau dintr-un consiliu judeţean, pe de o parte, şi muzicianul, muzeograful, balerina sau actorul angajaţi la stat, pe de altă parte, ar fi fost binevenită pentru a preveni excesele de concedieri din zona instituţiilor culturale. Căci scopul măsurilor de austeritate este tocmai acela de a „uşura“ aparatul de stat de excedentul de funcţionari acumulaţi fără discernământ, în urma fiecărei noi guvernări, în interiorul structurilor administrative locale, iar nu în instituţiile culturale. Ţelul acestor măsuri mai este acela de a obliga administraţiile locale la o funcţionare mai raţională, la reducerea cheltuielilor cu adevărat inutile şi la o nouă viziune managerială a activităţii lor, mai apropiată de profilul lumii de azi şi mai departe de modele funcţionăreşti depăşite moral şi practic.
Se pare că totuşi lucrurile nu sunt atât de grave. Ordonanţa 63, supranumită „omor prin imprudenţă“ de actorul Mircea Diaconu, nu a fost contrasemnată şi de Kelemen Hunor, ministrul Culturii, cel direct vizat. Solidar cu restul guvernului, acesta a reuşit să dea o interpretare mai nuanţată unor puncte din Ordonanţă şi să corecteze astfel ceea ce părea iniţial o catastrofă culturală naţională. Graţie articolului III din Ordonanţă, vor putea fi scoase de sub incidenţa actului normativ instituţiile de spectacole din subordinea autorităţilor locale, care însă nu au fost înfiinţate de acestea, ci de Consiliul de Miniştri sau prin Decret Regal. În felul acesta, unui număr de 37 de instituţii de artă din Bucureşti şi din ţară, care însumează peste 4.000 de posturi ocupate, li se vor aplica reduceri de personal în limită rezonabilă şi ţinând cont de profilul fiecăreia, aşa cum a cerut de altfel recent şi premierul Boc.
„Finalul (cât de cât) fericit“ al acestui episod politic simptomatic, care a costat mult zbucium psihologic şi moral în rândurile celor avuţi în vedere, ridică şi el câteva chestiuni mai generale. Date sub presiunea mare a momentului, ordonanţele nu sunt suficient de clar formulate. Citite sub aceeaşi mare presiune, ele nu sunt bine înţelese sau bine aplicate. Există o grabă a decidenţilor locali de a alege soluţia cea mai simplă, de minimă rezistenţă. Există o isterie a presei de a agita apele înainte ca faptele să se fi decantat cât de cât. Dar, din conlucrarea tuturor acestor presiuni şi „grabe“, există de asemenea posibilitatea ca lucrurile să fie corectate din mers şi să se profileze încet-încet o manieră mai structurată, mai calmă, mai raţională, de a funcţiona împreună. După revoluţia din 1989, România are nevoie, de fapt, în toate domeniile, de o revoluţie managerială. //
