Discreția în secolul XXI - o virtute expirată?

Recenta canonizare a Papei Ioan Paul al II-lea ne oferă o situație paradigmatică în ceea ce privește valențele multiple ale discreției ca opțiune existențială. Atât biografia lui Karol Wojtyła, cât și lunga sa carieră de Suveran Pontif au împletit de minune smerenia și puterea, demonstrând, pe viu, că acest paradox fondator al creștinismului este oricând posibil și spornic.

Cele două sensuri principale consemnate în DEX ale cuvântului discreție (din lat. dis­cretio, nis) separă de la bun început ape­le. Cel dintâi ne menține la nivelul prac­tic, echivalând discreția cu secretul, taina, grija de a nu lăsa să transpară ceva mai mult sau mai puțin com­promițător. Cel de-al doi­lea ne poartă în zona va­lorilor morale, unde dis­cre­ția devine o opțiune com­­portamentală, chiar exis­tențială. Nu cred că exa­ge­rez spunând că, din punct de vedere psiholingvistic, ce­le două accepțiuni evoluează invers pro­porțional. (M-ar interesa opinia strălucitei mele prietene, prof. Rodica Zafiu.) Dacă, în uzul limbii, primul înțeles devine tot mai necesar jocului de-a v-ați ascunselea în care ne antrenează universul hiper­co­nectat și mediatizat, celălalt, în schimb, se estompează văzând cu ochii, fiindcă im­plică zona delicată a ființei lăuntrice, a „omu­lui etic“, a fondului instrinsec, atât de puțin... spectaculos. Utilizarea eufe­mis­tică a „discreției“, ca ascunzătoare sau pa­ravan, prosperă așadar în defavoarea celei morale, care își diminuează simțitor re­le­vanța. Mai mult decât atât, intrarea în de­suetudine a discreției ca valoare umană es­te acompaniată de conotații peiorative ca­re confundă tot mai mult acest rafinament sufletesc sau caracterial cu neputința, slă­biciunea sau eșecul social. Oricine re­flec­tează însă câtuși de puțin înțelege că lu­crurile nu stau astfel și că discreția are ră­dăcini adânci, care ajung la kenoză. Adică ștergerea totală de sine într-un scop su­perior. O formă paradoxală de forță (crea­toare), al cărei apogeu l-a atins doar Mân­tuitorul.

Ce ne face azi imuni la criterii tainice, precum cel al discreției? În context ciberspațial, este lim­pede că uriașele avantaje pro­puse de lumea-web se împletesc cu o serie de metamorfoze neprevăzute, una dintre acestea fiind refuzul tot mai vio­lent al anonimatului. De la reality-show-ul anilor ’90 la Facebook-ul actual, aventura socializării, a extrovertirii cu ori­ce preț a atins cote uluitoare, iar o modă de ultimă oră grăiește elocvent. Este vorba de instantaneul selfie post-sex, plasat pe In­ternet în timp real, pentru a face cu­noscută starea de excepție a partenerilor (într-un tablou, jalnic altminteri, al inti­mității exfoliate de bună voie). No­to­rie­ta­tea în acest orizont, lipsit încă de o grilă de valori fiabilă, este atât de ademenitoare încât cine mai stă să cugete dacă merită sau nu să se lase prins în mrejele ei?! Cu atât mai puțin își vor pune frâu veleitarii din sfera culturii, bunăoară, unde graba afi­șă­rii de sine (pe forumuri, bloguri, site-uri etc.), vedetismul complexat sau au­to­pro­movarea fără fond sunt izbitoare, do­ve­dindu-se chiar mai poluante decât mai­muțărelile amintite anterior. Varii semi­docți, sufocați de povara anonimatului, se vor manifesta cel mai adesea agresiv, pe ori­ce tip de platformă, doar-doar cineva să-i repereze și să-i respecte ca formatori de opinie... Neîndoielnic însă, autostrada libertății de expresie și cunoaștere a zi­lelor noastre rămâne un acquis fără precedent, iar domeniul emergent al cul­turii digitale sau al cri­ticii Internet este cel care va pu­tea lămuri, în timp, di­le­mele sau efectele colaterale ale erei tehnologice.

În ciuda aparențelor, dis­creția ca virtute nu este o vorbă goală. Ea există și es­te întrupată, contra curen­tului, de numeroase persoane sau per­so­nalități. Doar că nu mai prea există ins­tanțele care să o prețuiască. Așa cum se gă­sesc tot mai puțini amatori pentru pre­luarea unui asemenea model. Recenta ca­nonizare a Papei Ioan Paul al II-lea ne oferă o situație paradigmatică în ceea ce privește valențele multiple ale discreției ca opțiune existențială. Atât biografia lui Karol Wojtyła, cât și lunga sa carieră de Su­veran Pontif au împletit de minune sme­renia și puterea, demonstrând, pe viu, că acest paradox fondator al creștinismului es­te oricând posibil și spornic. Cum putea fi modest întâistătătorul unui imperiu trans­continental numărând peste un mi­li­ard de suflete? - se pot întreba unii. În ce constă umilitatea celui mai mediatizat și umblăreț Papă din istorie? - se vor ne­du­meri alții. Ei bine, tocmai ștergerea de si­ne în fața Mesajului evanghelic pe care îl avea de răspândit, asumarea posturii de slu­jitor (al lui Hristos și al aproapelui), îna­intea celei de lider spiritual glorios, constituie sursa acestui efect de bun-simț, umanitate și iubire pe care Karol Wojtyła a reușit să-l transmită de-a lungul nu­me­roaselor sale peregrinări fiecărei persoane în parte, indiferent de confesiune. Și par­că, pentru a-l ajuta să fie mai convingător, iconomia divină l-a situat, pe de altă par­te, în descendența versetului paulin din Epistola a II-a către Corinteni: „Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția des­co­peririlor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei“. La numai trei ani după urcarea pe Sfântul Scaun, în 1981, Ioan Paul al II-lea este ținta unei ten­tative de asasinat, în urma căreia pro­blemele tot mai grave de sănătate se vor ține lanț. Iertându-și potențialul asasin și primind suferința ca pe un dar, Papa Woj­tyła și-a purtat crucea fără ostentație, blin­dat de credință și încurajându-i astfel pe mulți. Cazul paradigmatic al acestui Sfânt demonstrează, prin popularitatea globală care i-a accelerat canonizarea, că sme­re­nia are în continuare priză la public în lumea contemporană și că poate domina mediatizarea. Cu condiția să fie trăită. Is­toria sfințeniei este, în fond, o istorie a „dis­creției“ umane, sub mii de înfățișări/chipuri. Ea mai arată că estomparea si­ne­lui într-un scop nobil e totdeauna răs­plătită în chip neștiut, printr- o cinstire pe cât de necăutată, pe atât de trainică. Vă las bucuria de a întocmi o listă a dis­creției universale după cum credeți. (Eu aș începe cu Părinții pustiei, ajungând, prin Tereza de Calcutta, la Rafail Noica.)

Dincolo de frontiera sinaxarelor, lucrurile nu se schimbă fun­da­mental. Deși, în epoca lui ho­mo videns - placat - pe - ho­mo ciberneticus, căutătorii no­torietății facile sunt majoritari, există prin­tre noi armata ascunsă a celor care aleg penumbra autenticității. Discreția pentru aceștia nu se reduce însă la acceptarea lip­sei de vizibilitate mondenă, mediatică. Ea presupune acceptarea unui ascendent (in­diferent de ordinea în care e situat acesta) care guvernează realizări notabile în orice sferă de activitate; a unei meniri mai pre­sus de interesele personale, care ecranează ambiția stearpă. Din această perspectivă, meritul cumpătării socio-mondene se do­vedește cu atât mai mare, cu cât pal­ma­resul unei persoane e mai bogat, iar efor­tul creator sau căutător mai intens. Putem identifica în prezent sau în trecut, pe lân­gă sfinți, mari laici remarcabili prin forța de „crez“ a discreției lor (ramificată în mo­destie, smerenie, delicatețe). Printre aceștia se află medicii fără arginți, fi­lo­lo­gii, savanții, colecționarii, cercetătorii, unii artiști, puțini politicieni și, nu în ult­i­mul rând, foștii deținuți politici. Întotdeauna, oamenii de conținut. Răbdători. Curajoși. Liberi în raport cu vitrina socială. Tinerii să nu se teamă! Discreția nu e defetistă, ci laborioasă. Altminteri, s-ar numi trân­dă­vie sau lene. Nu e obligatoriu ca cineva să apa­ră în mod regulat la TV, să posteze co­ti­di­an imagini sau comentarii pe Facebook sau chiar să publice o carte pe an, pentru a-și justifica valoarea. Dimpotrivă, e bine știut că gestația secretă și consecventă e cea mai sigură formulă a performanței. Faptul că discreția nu este complet ieșită din uz în lumea secularizată o reprezintă chiar... nostalgia acestei calități personale, care „cu­cerește“ VIP- uri de tabloid sau show-ma­nia, generând un succedaneu. Cu alte cuvinte: vă anunțăm pe toate căile (blog, Fa­cebook, Twitter) că vrem să fim dis­creți; sau că am fost discreți. Adică ne-am că­să­to­rit / am divorțat fără să știe nimeni, ne-am retras într-un loc exotic, am re­ziliat în secret cutare contract, iar acum a venit mo­mentul să fiți la curent cu iz­bânda noas­tră morală. Nu puneți întrebări și admirați-ne! Firește, în asemenea ca­zuri, strategia de imagine e mult prea trans­pa­rentă pentru a fi luată în serios, deși fe­nomenul rămâne interesant. Op­țiunea au­tentică pentru o atitudine re­zer­vată se fa­ce, nu se spune. Și nici nu se publică în ziar. Doar atunci când re­pre­zintă fructul propriei con­vin­geri, o ase­me­nea alegere ne duce, pe firul apei, la în­țe­legerea unui lucru extra­or­dinar: în spatele ușilor în­chi­se ale ființării umane, se pot petrece minuni. //