Intelectualii, în neoromână

De ce abia acum se pedalează pe ideea unei falii între calitatea de om instruit și cea de om al cetății, în condițiile în care, de facto, au existat și există intelectuali la vârful vieții publice din România încă din ‘90?

Vehiculat cu sârg de câțiva ani încoace, pâ­nă la a deveni un laitmotiv insurmontabil, raportul intelectualului cu viața politică s-a conturat treptat în termeni de ad­ver­si­tate. Implicând, în subtext, o con­tra­dicție de fond între calitatea de om cu studii și cea de politician. Automatisme de tipul „ce să caute intelectualii în politică?“ sau „poate un intelectual să facă față junglei politice?“ sau „tot respectul pentru in­te­lectuali, dar să nu aibă pretenția să ne ia lo­cul nouă, celor învechiți în meserie“ s-au răspândit în așa măsură, încât riscă să dea peste cap întreaga logică a relației men­ționate.

Ca mulți alți termeni sau sintagme lansate în uz pe căi media, la noi, accepțiunea cu­vântului „intelectual“, cu sensul de „inapt pentru provocările vieții publice“, este pe cât de pripită, pe atât de inconsistentă. Din punct de vedere etimologic, bunăoară, nimic mai armonios decât asocierea între lat. intellectus și gr. politiki. Încă de la Pla­ton citire, numai cel dotat cu înțelegere superioară și conștiință poate garanta bu­na gestionare a comunității. Apoi, istoric vorbind, prezența oamenilor cultivați în frun­tea statelor sau a guvernelor a con­trastat întotdeauna cu situația inversă, când indivizi rudimentari sau ratați intelectual au manevrat frâiele puterii (Hitler, Cea­u­șescu etc.). În fine, la nivel sociologic re­marcăm adesea că, în țări occidentale, li­deri percepuți ca „neintelectuali“ au ajuns frecvent ținta ironiilor sau a criticilor de presă, tocmai pe acest temei (George W. Bush sau Silvio Berlusconi sunt cazuri no­torii; dar nici fostul președinte Sarkozy nu a scăpat prea ieftin). La noi, însă, lipsa de logică a presupusei adversități semantice își trage nonsensul și din altă parte.

Privind cronologic, ne vom amin­ti că termenul de intelectual a în­ceput să fie discriminat în con­textul alegerilor din 2008, când Toader Paleologu și Sever Voi­nescu pășeau curajos din sfera cărților, can­didând pentru un loc în parlament. Atunci se făceau auzite primele exclamații de genul: „cum, oameni ca voi să intre în mizeria vieții politice?“, „să coboare în are­na leilor“? Ca și cum, anterior acelui moment, în politica românească nu ar fi existat intelectuali! De circa doi ani în­coace, cu prilejul reașezărilor mai vizibile din zona de centru-dreapta, formula în circulație a devenit „grupul intelec­tua­lilor“ (cu aceeași conotație deza­van­ta­joa­să), marcând reliefarea progresivă a unor personalități precum Preda, Macovei, Voi­nescu, Neamțu, Papahagi, Funeriu, Ba­conschi, al căror discurs radical reformist i-a deranjat pe mulți, din toate taberele. Întrebarea legitimă este, așadar: de ce abia acum se pedalează pe ideea unei falii între calitatea de om instruit și cea de om al ce­tății, în condițiile în care, de facto, au exis­tat și există intelectuali la vârful vieții pu­blice din România încă din ‘90? E suficient să-i amintim pe: melomanul Iliescu, eru­ditul Năstase, poliglotul Roman, reputatul istoric Răzvan Theodorescu, emerita pro­fesoară Zoe Petre, dar și pe scriitorii Radu F. Alexandru, Varujan Vosganian sau Mar­kó Béla... Care e deosebirea? De ce unii ca aceș­tia nu au fost sancționați, în ascen­siu­nea lor, de mentalitatea segregării? Răs­punsul dezleagă în mod trist o stare de lu­cruri, explicând și lipsa de logică a dis­junc­ției de la care plecam.

Diferența de tratament (fie și simbolic) pro­vine din două tipuri de poziționare. Oamenii de cultură înregimentați, par­ti­zani, fidelizați în fel și chip de o tabără sau alta, integrați unui discurs pe care sunt deciși să nu-l contrarieze, nu vor an­tagoniza niciodată mediul, nu vor produce tensiune în establishment, pentru că ră­mân întotdeauna datori cu ceva acestuia. Prin urmare, vor fi lăsați în pace. Nea­ră­tați cu degetul. În schimb, când în peisaj își fac apariția inșii cosmopoliți, cu back­ground sigur, liberi prin formație și op­țiuni, pledând frontal pentru un nou mod de face politică în România, ei sunt ime­diat etichetați ca intelectuali într-un sens de­formant, adică: nerealiști, lipsiți, vezi Doamne, de experiență sau pragmatism. Pe scurt, incompatibili cu rigorile vieții pu­blice. Și astfel, încet-încet, grupul inte­lectualilor, intrat în colimatorul semantic al actualității, se trezește victima pro­pri­ilor... facultăți, generând o reacție în­rudită pe undeva cu ura de clasă. De alt­fel, un moment ilustrativ din perspectiva acestei dihotomii îl reprezintă strategia de anexare a intelectualilor din decembrie ‘89, când persoane relevante precum Doi­na Cornea, Ion Caramitru sau Ana Blan­di­ana, de pildă, erau prinse în capcana unei manipulări media care le propunea discret avantaje politice, în schimbul prestigiului lor moral-cultural, bun de pus în vitrină. Un troc pe care cei menționați l-au de­nunțat rapid, eliberându-se, dar pe care al­ții îl perpetuează și azi.

Este la fel de adevărat, pe de altă parte, și altceva: că, în orizontul nostru politico-mediatic, inte­lec­tualii, din orice categorie ar face parte, au fost și sunt, oricum, mi­noritari. E suficient să citim cu un ochi cât de cât exigent ziarele, să urmărim te­leviziunile sau intervențiile în parlament, pentru a realiza cât de dezechilibrată este balanța în favoarea veleitarilor, a semi­docților sau chiar a impostorilor, respectiv în defavoarea oamenilor cu pregătire so­lidă și bine educați. Observând tonul și lim­bajul exprimării publice care ne agre­sează zilnic, avem deja motive de în­gri­jorare; dacă la acestea adăugăm erorile, inexactitățile sau gafele culturale frecvente în mass-media, dezamăgirea nu face decât să crească; iar dacă, peste toate, reflectăm serios și asupra modului iresponsabil în care e tratată, la cel mai înalt nivel, ches­tiunea plagiatului, vom înțelege nu doar că există o legătură necesară între omul în­vățat și omul politic, dar că, fără inte­lec­tuali adevărați la vedere (sau la putere), o societate se duce de râpă. Nu în ultimul rând, pentru că va fi incapabilă să ofere ti­nerelor generații modele viabile.

Să nu creadă cineva că prezenta reflecție s-ar putea justifica, fără a pune sub lupă însăși categoria celor cu studii avansate și doctorate în străinătate despre care a fost vorba până acum, plonjați de bună voie în vârtejul destinului public. Pe cât de solidă se poate dovedi formația cuiva, pe atât de insidioase apar vulnerabilitățile de ordin caracterial, umoral. Astfel, călcâiul lui Achi­le este, în cele mai multe cazuri, or­go­liul, dublat de iluzia că omul valoros prin cultură poate face (aproape) totul singur. Atitudine din care decurg aroganța, opor­tunismul sau chiar lipsa solidarității între susținătorii unei cauze comune. De ce trei, patru liste cu participanți la Salonul Cărții de la Paris!? De ce două, trei par­tide miniaturale pe aceeași zonă politică, create de intelectuali!? De ce zâzanie între generațiile de scriitori valoroși?! Indiferent de cauzele punctuale (asupra cărora nu avem cum să ne oprim), de argumentele unora sau ale altora, un lucru e greu de tăgăduit: intelectualii noștri, azi, nu re­ușesc performanța slujirii. Și, mult prea ane­voios, asumarea dezideratului comun. De la înălțimea aptitudinilor lor, acești oameni de soi au însă, teoretic, absolut tot ce le trebuie pentru a analiza, a drămui și mai ales a proiecta în viitor opțiunile lor... de moment. Ca la șah. Căci tocmai clar­viziunea câștigată prin studiu îi obligă să-și dea măsura în momentul con­frun­tării cu realitatea, anticipându-i corect evo­luția. Dar e drept că nu depinde numai de ei. Măcar pentru a-și recuceri locul pe care l-au avut cândva în societatea româ­nească, personalitățile au nevoie și de în­crederea unui public larg care, deo­cam­dată, pare dispus să înghită nemestecată echivalența semantică la ordinea zilei: in­telectual=inactual.

Fără a face eroarea de a idealiza în bloc trecutul, nu putem rămâne insensibili la unele oglindiri sem­nificative pe care ni le propune implicit. Astfel, recenta evocare de­dicată împlinii a 125 de ani de la inau­gurarea Ateneului, marcată de conferința-spectacol a prof. Cristina Vasiliu, din Ro­tondă, îl punea pe cetățeanul contemporan în situația de a conștientiza cât de mult s-a pierdut, în doar un veac și ceva, din entuziasmul și consecvența intelectualilor de atunci, gata să pună totul (relații pu­blice, averi) în slujba unui vis nobil: acela de a oferi Societății Atheneul Român edi­ficiul meritat. În peste două decenii de uriașe eforturi pe acest șantier al culturii naționale (1865 – 1888), Exarhu, Urechia, Kretzulescu și adepții lor mai reușeau încă ceva, prin forța exemplului personal: să-și convingă compatrioții că, „dând un leu pentru Ateneu“, vor contribui la o zidire solidară, pe termen lung. Lucru care se confirmă astăzi și la care suntem datori să cugetăm împreună, din nou. //