Klaus Iohannis, pe linia de securitate naţională trasată de Traian Băsescu

În noua Strategie Naţională de Apărare, trimisă de preşedintele Klaus Iohannis Parlamentului, se observă o continuare, în punctele principale, a liniei Strategiei de Apărare redactată în al doilea mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu. Adică, se pune accent deosebit pe consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA şi pe apartenenţa la NATO şi la UE şi se acordă atenţie sporită corupţiei şi acţiunilor informative ostile. Totuşi, apare o formulare care trezeşte suspiciuni.

Preşedinţia a trimis Parlamentului noua strategie de apărare a ţării. După ce, în ultimii cinci ani, România a fost obligată de Legislativ să se ghideze, de jure, după o strategie naţională de securitate redactată în 2006, deci înainte de aderarea la UE. Pentru că majoritatea parlamentară blocase Strategia Naţională de Apărare 2010, care îi fusese înaintată de preşedintele Traian Băsescu. De facto, pentru a nu opri derularea unei strategii adaptate realităţilor, a fost nevoie ca acest document să fie materializat în seturi de hotărâri ale CSAT, care au împins instituţiile la punerea în aplicare a celor scrise în SNAp 2010, după cum declara dl Băsescu. Motivul invocat de Parlament pentru blocarea acestui document de importanţă majoră a fost că fostul şef al statului “atenta” la libertatea presei. În acest sens, se arăta acuzator spre un articol din Strategie, încadrat la capitolul “Vulnerabilităţi”: „fenomenul cam­paniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, şi presiunile exer­citate de trusturi de presă asupra de­ciziei politice, în vederea obţinerii de avan­taje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului”. O motivaţie falsă, superficială, manipulatoare, la care a recurs majoritatea parlamentară în războiul său cu un om, Traian Băsescu. În primul rând, nu era vizată presa in in­tegrum, cum s-a tot spus, ci practici imorale ale unei anumite părţi a presei, exprimarea în document fiind, de altfel, elocventă. O dovadă în plus că cei care au redactat SNAp 2010 nu-şi propuseseră să inhibe presa de bună-credinţă reieşea dintr-un alt paragraf, inclus la capitolul “Ris­curi şi ameninţări”: „Spionajul şi alte ac­ţiuni ostile ale unor servicii de infor­maţii, activităţile şi preocupările in­for­mative ale unor actori non-statali, ori­entate spre influenţarea actului de­ci­zio­nal, inclusiv a deciziei politice, a mass-media sau a opiniei publice“. Deci, mai degrabă o încercare de protejare a presei în faţa unor factori ce i-ar putea altera mesajul. În al doilea rând, o strategie naţională de apărare nu produce efecte juridice. După ce este discutată şi apro­bată de Parlament, instituţiile cu res­pon­sabilităţi în zona de apărare şi securitate naţională concep şi implementează stra­tegii sectoriale de acţiune. În plus, vul­nerabilităţile sunt ameninţări potenţiale. Şi, prin urmare, permit o abordare preventivă, care are rolul de a le mi­nimiza efectele în momentul transformării lor în ameninţări propriu-zise. Aspecte irelevante,  însă, în viziunea acelei majorităţii parlamentare care, doi ani mai târziu, punea umărul la tentativă de lovitură de stat ce urma să culmineze cu demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Paragraful “incriminat” din SNAp 2010 a fost, de altfel, pus pe lista motivelor pen­tru care 256 de parlamentari USL cereau, în iulie 2012, pe motiv de derapaj anti-constituţional, suspendarea din funcţie a lui Traian Băsescu. Acuză neconfirmată ca neconstituţională de către CCR. Ca, de altfel, niciuna din­tre cele incluse în sesizarea USL. Dar asta e deja o altă poveste...

Revenind la Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru 2015 - 2019, transmisă de Klaus Iohannis Parlamentului, spre dezbatere, se observă o continuare, în punctele principale, a liniei Strategiei Naţionale de Apărare 2010 – chiar dacă acest document nu mai este recunoscut oficial, se pare, nemafiind de găsit pe site-ul Preşedinţiei –, redactată la începutul celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu. De altfel, continuitatea este unul dintre principiile declarate a sta la baza acestei noi strategii. Astfel, se pune, şi aici, accent deosebit pe Parteneriatul Strategic cu SUA şi pe apartenenţa la NATO şi la UE şi se acordă atenţie sporită corupţiei şi acţiunilor informative ostile – ambele văzute ca puternici factori destabilizatori la adresa siguranţei naţionale, care pot fi speculaţi exact de forţe care şi-ar dori România în zona lor de influenţă şi în afara NATO. Contextual, de puterea de la Kremlin.

Declararea fermă, în noua strategie de apărare, a continuităţii pe linia Parteneriatului cu SUA, a apartenenţei la NATO şi la UE – numite “fundamentele politicii noastre externe” – este de natură să liniştească. Pe de o parte, dat fiind agitatul şi imprevizibilul context geopolitic şi, pe de alta, date fiind indiciile venite, în ultimii doi ani, dinspre Putere, privind o intenţie neconfirmată oficial de schimbare a liniei strategice a României dinspre Vest spre Est.

Totuşi, în SNApT 2015, apare o formulare care atrage atenţia: “(...) sunt necesare extinderea şi consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA şi a altor parteneriate strategice (...)”. O formulare care trezeşte şi suspiciuni, nu numai atenţie. Şi care necesită clarificare. Pentru că, în septembrie 2014, Guvernul anunţa demararea consultărilor pentru realizarea Parteneriatului Strategic cu China. În condiţiile în care un parteneriat strategic implică, cel puţin teoretic, o componentă de securitate şi apărare şi în condiţiile în care România are un Parteneriat Strategic cu SUA. Iar după o perioadă de tăcere, anunţul a fost reluat, în primăvara acestui an, de ministrul de Externe, Bogdan Aurescu, care declara, fără explicaţii, că se lucrează la acest nou parteneriat strategic.

Corupţia, cum spuneam, apare şi ea menţionată ca factor de risc în ambele strategii. În SNApT 2015, care îşi propune “O Românie puternică în Europa şi în lume”, corupţia este încadrată la “Riscuri” – definite ca fiind “probabilitatea de manifestare a unui eveniment incert, cu impact direct sau indirect asupra securităţii naţionale” –, cu menţiunea că poate genera nerealizarea obiectivelor de dezvoltare ale României. În timp ce în SNAp 2010, realizată “Pentru o Românie care garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare”, a fost inclusă la capitolul “Vulnerabilităţi” – definite ca “factorii din interiorul societăţii care potenţează acţiunea ameninţărilor”, văzute, în acelaşi document, ca fiind “factori cu origine externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile şi obiectivele naţionale de securitate” –, alături de evaziune fiscală, contrabandă, practici specifice economiei subterane, crimă organizată. Previziuni perfecte, dacă ne raportăm la ceea ce a urmat ulterior acelui moment: de la numărul mare de cazuri de corupţie care au vizat oameni de la vârful vieţii politice şi publice, la piedicile care s-au încercat a fi puse, din aceeaşi zonă, luptei anticorupţie.

Un alt factor de risc perceput în ambele strategii vizează acţiunile informative ostile, care pot destabiliza securitatea naţională. SNAp 2010 vorbea despre “spionaj şi alte acţiuni ostile ale unor servicii de informaţii, activităţi şi preocupări ostile ale unor actori non-statali orientate spre influenţarea actului decizional, inclusiv a deciziei politice, a mass-media sau a opiniei publice”, ca risc şi ameninţare. SNApT 2015 aminteşte, printre ameninţări, “acţiunile informative ostile” care, având în vedere dezvoltarea unor puncte de sprijin, în special în scop de influenţă “pot obstrucţiona proiectele strategice ale României şi deciziile de stat”.

În schimb, în varianta actuală a strategiei de apărare nu a fost menţinută implicarea societăţii civile, documentul din 2010 insistând pe caracterul participativ. Acesta menţiona că, deşi asigurarea şi apărarea securităţii naţionale le revin Parlamentului şi Executivului, e necesar un control democratic din partea societăţii civile, făcut prin intermediul ONG-urilor şi al presei: “Într-o ţară democratică, politica de securitate este legitimată şi de societatea civilă şi atitudinea ei.” Poate, ar fi indicat ca această prevedere să re regăsească şi în viitoarea strategie de apărare. Mai ales că, s-a dovedit în ultimele luni – în care serviciile de informaţii au fost vehiculate ca parte a unor scandaluri politice sau de corupţie ori a unor situaţii controversate, de la filaj ilicit la o prezumtivă implicare în munca instanţelor de judecată  –, că, şi aşa, societatea civilă are doar un control de jure asupra lor, nu şi de facto.