De același autor
În chip straniu, destinul are, câteodată, un traseu circular. Temă privilegialtă a filosofiei istoriei, destinul polonez mărturiseşte că unele popoare, foarte puţine la număr, îşi asumă tragicul istoriei, coabitează cu el, sublimându-l într-o formulă rară de demnitate, orgoliu şi mândrie. Această alchimie subtilă e privită adesea de cei neatinşi vreodată de fiorul tragicului drept înfumurare gratuită ori complex de superioritate. Pentru ei, destinul are un traseu linear, egal, netulburat de interogaţii grave, în vreme ce istoria este o metodă de a fenta provocările, de a eluda principiile, aşadar, o formă de adaptabilitate versatilă, inspirată de mundanul primum vivere... şi atât. Împăcarea cu soarta îi îndrumă spre un fatalism mediocru, în vreme ce destinul, nobleţea idealurilor, demnitatea sobră şi inflexibilă sunt vorbe... de alţii inventate.
Niciun popor al Europei nu a fost mai încercat de istorie în ultimele veacuri decât cel polonez. Nimeni nu şi-a văzut statul spulberat de trei ori, într-un interval relativ scurt, între 1772 şi 1798, iar fiinţa istorică negată, până la aneantizare. Stăpânirea rusească, cea mai veche şi mai consecventă, nu a fost privită ca un instrument al destinului implacabil, ci negată cu furie şi disperare, în două rânduri, prin revoltele de la 1830 şi 1863. În uimitorul film-parabolă Nunta, Andrzej Wajda, cronicarul tragic al naţiunii sale, a esenţializat, într-o expresie metaforică, drama Poloniei sacrificate pe altarul intereselor vecinilor. Filmul a fost realizat în plin comunism, în anii 1970, înscriindu-se în seria gesturilor care au subminat canonul comunist, alături de cele ale filosofilor, istoricilor, prelaţilor şi, nu în ultimul rând, ale muncitorilor, într-o formulă de solidaritate aparent incompatibilă cu orgoliosul individualism polonez, de sorginte aristocratică.
Prăbuşirea, aproape simultan, la finele primului război mondial, a imperiilor opresoare german, austro-ungar şi rus a fost prilejul renaşterii Poloniei, garantul independenţei sale fiind armata de voluntari a generalului Józef Pilsudski, personaj venerat de întreaga naţiune. A urmat, în vara lui 1920, încercarea lui Lenin de a desfiinţa, din nou, statul polonez, Armata Roşie ajungând până la Varşovia. Ofensiva polonă, victoria şi, în fine, Pacea de la Riga, favorabilă Poloniei, nu au fost niciodată uitate de ruşi. Naţiunea care le-a stat în calea planului bolşevizării Germaniei nu a fost iertată pentru îndrăzneala şi curajul ei, fiind curând declarată „naţiune duşmană“.
În septembrie 1939, Germania nazistă şi Rusia bolşevică şi-au dat mâna pentru a lichida a patra oară Polonia şi a ajunge astfel la o stranie şi rău prevestitoare vecinătate, care a dat peste cap întreaga politică europeană.
Acumularea urii împotriva Poloniei avea să atingă paroxismul la 5 martie 1940, atunci când Biroul Politic al PCUS, la propunerea lui Beria, temutul şef al NKVD, a decis aplicarea „pedepsei capitale“ prizonierilor polonezi din lagărele de la Kozielsk, Starobielsk şi Ostaszkow. Semnăturile lui Stalin, Voroşilov, Molotov şi Mikoian au întărit propunerile lui Beria. Pentru acest tip de decizii, Stalin obişnuia să recurgă la o metaforă cinic-culinară: nu poţi face omletă fără să spargi ouăle. Au urmat pregătirile tehnice şi executarea prizonierilor, între 3 aprilie şi 13 mai, adică şase săptămâni compacte de crimă.
Prizonierii de la Kozielsk, în număr de 4.404, aproape toţi ofiţeri ai armatei poloneze, au fost transferaţi în pădurea Katyń şi executaţi cu un glonţ tras în ceafă, după care au fost aruncaţi în gropi comune. Prizonierii de la Ostaszkow, în număr de 6.287, au fost executaţi, după acelaşi procedeu, în sediile NKVD de la Kalinin, iar cei de la Starobielsk, în număr de 3.896, la NKVD-ul din Harkov. La sfârşitul operaţiunii, adjunctul NKVD anunţa, mândru, că lagărele sunt pregătite să-şi continue activitatea şi cu alţi prizonieri. Crima era asumată cu o rigoare de planificator. Restul prizonierilor, până la 22.000, au fost executaţi în locuri necunoscute din Ucraina şi Bielorusia. Demonismul bolşevic nu s-a dezis nici în aceste momente tragice, prizonierii fiind executaţi cu pistoale germane, în tentativa de a îngropa responsabilitatea adevăraţilor făptaşi. Când nemţii au descoperit gropile comune de la Katyń, cu ajutorul localnicilor, au decis o anchetă sub egida Crucii Roşii, în anul 1943. Investigaţiile au adus probe cutremurătoare ale crimei: execuţii după acelaşi tipic, mărturii sfâşietoare ale victimelor, păstrate pe fragmente de hârtie ascunse în gură, fotografii de familie miraculos salvate etc. Conform uzanţelor sovietice, totul trebuia negat cu vehemenţă, iar învinuirile aruncate asupra nemţilor, vinovaţii de serviciu ai acelor vremuri tulburi, dar şi ai celor care au urmat. Vreme de 50 de ani, până la gestul de recunoaştere şi căinţă al lui Gorbaciov, din 1990, toţi istoricii şi oficialii sovietici au negat în cor şi împotriva evidenţei implicarea NKVD, în vreme ce executanţii direcţi ori martorii fie au dispărut, fie au preferat tăcerea laşă.
Crimele de la Katyń, Kalinin şi Harkov au rămas vii în memoria polonezilor.
Cât priveşte interstiţiul comunist, nicio altă naţiune din Est nu a avut un rol mai decisiv în negarea, erodarea şi, în final, prăbuşirea sa. Nota specific poloneză a rezistenţei anticomuniste este acordul stabil dintre elite şi popor. Nu era o inovaţie această strategie, întrucât intelighenţia poloneză susţinuse emanciparea reală a păturilor de jos, încă din veacul al XIX-lea. Acordul dintre elitele intelectuale şi muncitorime, în anii regimului comunist, poate fi lesne identificat în toate marile acţiuni ale rezistenţei poloneze, începând cu revolta muncitorească de la Poznan, din mai 1956, continuând cu grevele din martie 1968, cele din decembrie 1970, cele din iunie 1976 şi, în fine, acţiunile sindicatului Solidarność, de la începutul anilor 1980, care au pregătit transferul paşnic al puterii către forţele democratice, după alegerile din 4 iunie 1989 şi formarea guvernului Tadeusz Mazowiecki.
Sâmbătă, 10 aprilie 2010, peste exact 70 de ani de la execuţiile din pădurea Katyń, la o aruncătură de băţ de aceasta, în pădurea de la Smolensk, avionul oficial purtându-i pe preşedintele Poloniei Lech Kaczyński şi alţi 95 de oficiali politici, clerici, militari şi intelectuali, veritabil corp de elită al naţiunii, se prăbuşeşte în chip straniu, la câţiva zeci de metri de pistă. Preşedintele şi însoţitorii urmau să comemoreze masacrul de la Katyń. În câteva minute, Katyń a ajuns cel mai circulat cuvânt de pe planetă, iar în câteva ore toţi cei care au ignorat tragedia din 1940 au devenit solidari cu Polonia şi cu destinul ei nefericit.
Drept sau nedrept, destinul este, uneori, circular. Ofranda de sânge de la Smolensk se suprapune peste cea de la Katyń. Îngemănate, ele fac să dăinuie memoria vie şi demnitatea sobră a naţiunii polone. //
