Capitulând fără luptă

Dacă există ceva uimitor în războaiele de periferie ale ultimelor decenii e faptul că țări – mai mari sau mai mici – care au văzut dezlănțuindu-se împotriva lor puterea unor coloși militari (sau a unor coaliții) nu au capitulat nici când au fost amenințate, nici când au fost lovite. Putem să judecăm diferit aceste țări – unul e cazul Ucrainei agresate de Rusia, altul, cel al Iranului lovit de americani – dar patternul e același: o disproporție de forțe care nu-l convinge pe cel mic să renunțe fără luptă. Dacă stăm și ne gândim un pic, realizăm că e exact inversul modului de-a proceda al țărilor europene și al Uniunii în ansamblul ei. Europa – și țările ei – par dispuse să se încline în fața oricărei amenințări a unei puteri belicoase. Într-o situație de criză, reacția europeană e standard: meetinguri ale președinților, prim-miniștrilor, miniștrilor de Externe, declarații comune, apeluri la negociere și la „soluționarea pașnică a conflictelor”, toate, pe fondul unei paralizii care manifestă o indecizie structurală și lipsa capacității de a mobiliza resursele economice și militare (inclusiv cele umane) necesare susținerii unui conflict fie intens, fie de durată (fie ambele). Poate părea uimitor, dar o Uniune a cărei putere economică se situează în rândul celor trei mari e incapabilă de rezistența la agresiune de care dau dovadă țări cu un procent de o cifră din PIB-ul ei.

Să ne amintim: pe tot parcursul anului trecut, președintele american Donald Trump a practicat – nestingherit – bullyingul la adresa șefilor de stat europeni sau a reprezentanților Comisiei, adesea în forme grotești, menite a-i confirma susținerea în bazinul său electoral american. E limpede că europenii se simțeau umiliți – public – de aceste ieșiri greu de catalogat, însă au ales să se încline, să vorbească de „parteneriatul euroatlantic” și să încerce o strategie de „dezescaladare” a tensiunilor, flatându-l pe locatarul Casei Albe. Dar, după cum s-a văzut, această cedare pe linie nu a făcut decât să-l întărâte. Și, inevitabil, s-a ajuns la lucruri de neimaginat: nu doar ridiculizarea – în direct – a președintelui Macron, ci și revendicarea Groenlandei, în disprețul total al acordurilor internaționale la care America e membră. Și nu, nu fragila rezistență a europenilor l-a deturnat pe Donald Trump de la obiectivele lui în Nord, ci amplificarea problemelor la scară internațională, care l-au făcut să intervină, mai întâi în Venezuela, apoi în Iran. N-ar fi deloc exclus ca, indiferent de rezultatul conflictului din Orient (și, mai ales, dacă lucrurile nu merg bine), să se întoarcă din nou împotriva Europei, căci – cu aceasta – știe că orice grosolănie îi e permisă și se decantează în susținere din partea publicului său american.

 Ca o ironie a sorții, poate tocmai această cedare continuă a europenilor îl va fi determinat să ridice miza și, finalmente, să atace în Orient. Probabil, știe foarte bine că țările din afara Europei – exceptând China – sunt mult mai puțin capabile să reziste unui atac militar american. În plus, Iranul părea a fi deja îngenuncheat atât de deceniile de sancțiuni economice, cât și de revoltele interne cu care se confruntă regimul mullahilor. Ca atare, președintele american se poate să fi fost convins că decapitarea structurii de putere de la Teheran va avea ca efect prăbușirea Statului Islamic și geneza unui alt tip de stat – de ce nu? – prieten și recunoscător Americii. Ceea ce e semnificativ aici nu e doar ignorarea istoriei și a antropologiei lumii la care Statele Unite se raportează (boală veche în mediile politice de peste Ocean), ci – mai ales – consolidarea acestei iluzii potrivit căreia un dozaj optim de constrângere prin forță și de bune intenții poate schimba configurația unei lumi. Nu e deloc clar care sunt bunele intenții ale lui Donald Trump, căci – pentru el – cei care apar în cortegiul învinșilor au marea șansă de a contempla the Great America și pe cel care a făcut-o să renască. De mai mult nu au nevoie. Dar e evidentă constrângerea prin forță: tot ceea ce războiul modern are în supermarketul său tehnologic e pus în joc.

Cum poate fi înțeleasă atitudinea Europei? Firește, noii „șoimi ai războiului” au o viziune disprețuitoare: Bătrânul Continent e asemenea unei bunici obeze și bolnave, încă bogată, dar incapabilă să-și mai apere bogăția. Și, tocmai de aceea, luată cu asalt de tinerii agili ai Estului și ai Sudului și incapabilă să replice amenințărilor Americii. Mai mult sau mai puțin, ni se dă de înțeles că aceasta e consecința secularizării, care a îndepărtat Europa de „valorile ei tari”, aruncând-o în vârtejul unei modernizări nivelatoare și lipsită de alt orizont decât cel pur consumerist. În opoziție, America își reafirmă credința, cea a unui protestantism radical, care împarte omenirea în două categorii distincte: aleșii și damnații. La fel ca Germania în vremea ei de glorie, și Statele Unite au această viziune ieșită din reformă, a două umanități ce există în același timp, între care nu poate fi pace, căci cea dintâi – aleșii – e chemată (de o injoncțiune divină) să o domine pe cealaltă. Nu e întâmplător faptul că rasismul – cu toate formele lui: primatul civilizațional, segregaționismul, colonialismul pur și dur – s-a dezvoltat în particular în țările protestante. Moștenire a lui, americanii sunt – sincer – convinși de superioritatea lor (în orice domeniu) și, în egală măsură, de misiunea lor de democratizare și de aducere la prosperitate a restului lumii. Chiar dacă – sau mai ales dacă – ceilalți nu-și doresc așa ceva.

De cealaltă parte, Europa e marcată de memoria celor două războaie mondiale: ea le-a pornit și tot ea a plătit cele mai ridicate costuri. În egală măsură, nu departe sunt războaiele decolonializării și drama umană care le-a urmat. De aceea, în adâncul mentalului european e acest refuz al războiului și al violenței. Devastarea la scară largă a unui continent – și a prelungirilor lui coloniale – a avut ca efect temperarea elanului războinic al națiunilor europene. Oricât ar părea de straniu pentru un om de la începutul secolului trecut, ideea unificării, a deschiderii granițelor, a colaborării economice (care-i urmează celei culturale, începută odată cu modernitatea) și crearea unei prosperități cât mai uniform distribuite a prins în Europa. Opt decenii de pace și prosperitate sub umbrela militară americană au sfârșit prin a modela nu doar un continent integrat, ci și un mental al negocierii și al înțelegerii bazate pe uzura diplomatică. Europa nu și-a pus niciodată problema concurenței cu America sau cu China și, până recent, nici pe cea cu Rusia. A preferat să gândească totul în termeni de complementaritate, mizând pe prestigiul ei istoric și pe o anumită cultură a diplomației care lasă, întotdeauna, deschise mai multe posibilități. Rușii mai întâi, chinezii mai apoi, în fine, americanii au trecut direct la exigențe maximale, făcând caducă arta negocierii europene. La ora actuală, Europa nu e doar perplexă de întorsătura pe care-au luat-o lucrurile în ultimul deceniu, ci – pur și simplu – se întoarce împotriva ei înseși, culpabilizându-se (prin partidele radicale) de o vină care, cel puțin de data asta, nu îi aparține.

Violența revine în spațiul public cu întregul cortegiu al ei de imaginar al virilității și al virtuților ascetice și războinice. Opt decenii de pace și de prosperitate au făcut Occidentul să lase în urmă aceste fantasme ale vremurilor conflictuale și coloniale. Azi, privit dinspre cei dispuși la orice, pare slab. Pentru că – regândindu-se și reconstruindu-se – logica lui a devenit alta. Nu-i putem cere să revină în câțiva ani la atitudini belicoase. Să îl considerăm atunci pierdut în noua „lume a prădătorilor”? Greu de spus, suprafața încă liniștită a Bătrânului Continent e minată de formațiuni antisistem și de varii „suveranisme”. Miza nu e aceea de a-l face războinic, ci aceea de a-l ruina definitiv; eventual de-a ațâța din nou vechile orgolii care au dus la catastrofele secolului al XX-lea. Europa de azi este, în sine, un proces al împăcării cu ceilalți, dar și cu propriul trecut. Însă lumea pe care se proiectează această peninsulă a bunăstării e cea a scoaterii „din nou” a armelor nu atât pentru a reface „gloria” mitică a unui trecut fantazat, cât mai curând pentru a face imperii și a impune dominația. Ce mai putem noi face atunci când bătăușii se adună între ei și-și împart zonele de control ale cartierului?! Probabil, la fel ca Belle Époque-ul, nu vom lăsa în urmă decât parfumul discret al nostalgiei. Al adevăratei nostalgii, pe care cea de-acum o imită grosolan.

 Sau, cine știe?, putem deveni cu adevărat noi. Noi toți, noua Europă.