Esecul Coalitiei pentru Familie

 Va avea loc un referendum, se va vota şi – inevitabil – majoritatea va decide că familia e alcătuită dintr-un bărbat şi dintr-o femeie (n-ar fi rău să se adauge: născuţi ca atare, nu transexuali!). Asta va însemna că homosexualii nu vor beneficia de statutul simbolic de familie şi nici de – la fel de simbolica – protecţie a statului pe care o recită ofiţerul stării civile. Ei bine, şi? Vor pendula în continuare între condiţia de toleraţi şi cea de acceptaţi – fără a accede la cea de oficializaţi – de care au beneficiat după ’89. Probabil pentru ei, la nivelul recunoaşterii sociale, va fi o problemă, căci vor fi mereu în situaţia de a-şi reprima o latură a identităţii (ceea ce – la fel ca pe castraţii de altădată – îi va face foarte atractivi pe piaţa forţei de muncă din mediul corporatist: căci nişte oameni care au ceva de ascuns şi care au interiorizat faptul că nu se pot manifesta public sunt mult eficient exploatabili decât ceilalţi, care pot da oricând cu pumnul în masă). Dar ce câştigă societatea din această “definire a familiei”? Am fost sau suntem în primejdie de a fi submerşi de o eterie de homosexuali? Aceasta e problema cea mai stringentă a demografiei româneşti actuale şi viitoare? Să fim serioşi! Cauza majoră tensiunilor conjugale şi a abandonului familial e – o ştim cu toţii – sărăcia. De ce pleacă câte un părinte, uneori chiar amândoi, în străinătate, lăsându-şi copilul (sau copiii) în îngrijirea unui bunic sau la mila unor rude? Aţi auzit cumva să se ocupe Parlamentul – sau măcar d-l Tăriceanu (reputat pentru familismul lui reiterat) în dimineţile lui zâmbitoare – de această problemă? Eu unul nu. Dacă “statul protejează familia” nu s-ar cuveni să înceapă mai întâi cu asigurarea condiţiilor pentru ca fiecare familie să poată duce o viaţă decentă? A propos, dacă tot păstrăm treaba asta cu “protejarea” familiei (care se materializează în alocaţii plus alte indemnizaţii – cum vrea d-na Firea), voi, patrioţilor, nu vă gândiţi să adăugaţi în textul propus spre referendum şi această menţiune: “familia e alcătuită dintr-un bărbăt şi o femeie, amândoi, sau cel puţin unul, de etnie română”? Căci înţeleg că vă place “familia tradiţională românească”, dar nu vă place familia de ţigani – etnie de altfel extrem de familistă şi model, cel puţin din punctul de vedere al natalităţii. Nu vă fie frică, mai e timp să formulaţi şi – inevitabil – majoritatea ar vota pentru! Sau amânaţi menţiunea finală pentru un alt referendum?!

Dar oare cum stăm noi cu familia tradiţională, cea la care ne gândim cu toţii? Prima problemă e tocmai aceea că această familie – (atomică) mama, tata şi copilul – nu e familia tradiţională românească! Dacă judecăm în termeni “tradiţionali” atunci ar trebui să avem în vedere un clan – alcătuit din trei-patru generaţii, fiecare cu câte cinci – şapte copii – trăind sub acelaşi acoperiş (adică într-una sau două camere, în care uneori mai era tras, iarna, şi câte un animal). Cam așa arăta familia tradiţională. Să nu uităm: ne aflăm – până în anii cinzeci ai secolului XX – într-o lume rurală de case mici, de lemn sau de pământ bătut, aproape lipsite de mobilier şi continuându-se cu grajdul şi cu şura. O lume în care mortalitatea infantilă era dramatică (în 1938 – anul etalon al interbelicului – suntem campioni europeni la acest capitol), ceea ce impunea un ritm susţinut al naşterilor. Nici complicaţiile acestora (mai ales febra puerperală) nu erau deloc rare într-o lume slab dotată cu dispensare, aşa că şi decesul femeilor la naştere era semnificativ. Dar de ce făceau atâţia copii? Evident, pentru că nu exista contracepţie şi orice iubire consumată (mai ales “în flori”) dădea rod. Apoi, pentru că în lumea aceea netehnologizată era nevoie de braţe de muncă. Orice copil de peste cinci ani putea face ceva în gospodărie: fetele făceau curat şi îşi ajutau mama, băieţii duceau animalele la păscut sau făceau munci uşoare. Şi, în viaţa dură a satului, fiecare mână în plus mai atenua ceva din povara care apăsa asupra tuturor. În fine, pentru că acolo, în satul tradiţional, nimeni nu auzise de – şi nici nu-şi imagina – vreun sistem de asigurări sociale. Singura şansă de supravieţuire a bătrânilor era să fie întreţinuţi de unul sau altul din copiii lor.  Dar cu stăm cu “într-ajutorarea” (“tradiţională” şi ea)? Mă tem că nu prea exista. Când într-o familie e o farfurie de mâncare la trei persoane, nimeni nu mai apucă să se înduioşeze de soarta străinilor sărmani. Şi atunci, ca şi acum, dominanta satului nostru a fost săracia. Morala era simplă: te căsătoreai devreme (ca să fii în stare a-ţi face o casă), făceai mulţi copii, mulţi se duceau într-o lume mai bună, dar mai rămâneau câţiva, de la care puteai spera să te ţină la bătrâneţe. Nu era chiar romantic pentru tineri să stea cu bătrânii – la grămadă la propriu – dar erau şi câteva avantaje: mai întâi, asemeni copiilor (plus experienţa dobândită), şi bătrânii puneau mâna la treburile gospodăriei. Apoi, lucrul cel mai important, ei creşteau copiii până ce generaţia părinţilor (adesea şi a bunicilor) îşi vedea de muncile zilelor şi-a anotimpurilor. Jean Delumeau ne explică faptul că această educaţie, cu un salt peste una sau două generaţii, a asigurat continuitatea creştinismului în Europa. De ce? Pentru că povestea bătrânească e sapienţială: ea distilează deopotrivă tradiţia transmisă şi experienţa de viaţă a celui ce-o transmite mai departe. Părinţii, tineri fiind, sunt la vârsta interogaţiilor şi a discursurilor alambicate (dacă nu a blocajului), bunicii (şi cu atât mai mult străbunicii) au ajuns la pragul certitudinilor şi al discursului clar (mai ales atunci când operează cu parabole sau alegorii). Modernitatea, care – în mod funciar – înseamnă urbanizare, a dislocat această familie extinsă şi a pulverizat-o în familii atomice. Un timp, doar tatăl lucrează şi mama întruchipează “paradigma feminină” a educaţiei. Aviz criticelor feministe: faptul că îngrijitoarele de creşă, educatoarele şi învăţătoarele sunt preponderent femei nu se datorează unei perverse discriminări de gen, ci – pur şi simplu – faptului că ele sunt substitutul mamei, din momentul în care aceasta a fost obligată să muncească. Căci modernitatea democratizează deopotrivă aristocraţia şi sclavia: da, oamenii trăiesc mai bine (beneficieză de educaţie şi de servicii medicale, au apartamentul lor, garderoba lor, apar electrocasnicele – ce facilitează viaţa domestică), dar nu le mai ajung veniturile unuia, ci amândoi soţii trebuie să poarte jugul muncii salariate. Rezultatul e acela că micii copiii sunt, din ce în ce mai mult, încredinţaţi instituţiilor statutului care le transmit nu tradiţia bunicilor, ci ideologia momentului. Cam asta e. Ne place sau nu, cei care vorbesc despre “familia tradiţională” sunt, în marea lor majoritate, dintre cei crescuţi în familii atomice şi încredinţaţi de mici omnipotenţei şi omniscienţei statului (pe atunci comunist). Ce e tradiţional la ei, e doar nostalgia unei alte lumi, pe care unii au mai zărit-o în copilărie, alţii doar au visat-o pe pătuţul grădiniţei şi-n lumina tremurândă a lumânărilor de după Revoluţie.

Pe când la noi se trăgeau oamenii de la sat la oraş – din aceeaşi raţiune pentru care acum se duc în străinătate: pentru că acolo se trăieşte mai bine – pe aiurea avea loc o revoluţie: se descoperise “minunea lumii moderne” – pilula anticoncepţională. Întâmplător sau nu, aceasta a venit exact la timp: în momentul când generaţia baby-boomers-ilor ajungea la adolescenţă, îi descoperea – graţie “tranzistorului” (care a făcut cu putinţă radioul portabil) – pe The King cu rock-ul lui, pe cei patru magnifici de la Liverpool, minijupa şi moda unisex. Oricât de scandaloase ar părea (şi au părut în epocă) lucrurile acestea, ele n-au apărut din nimic. Undeva, în umbra lor e Războiul. Mai înainte de toate, Războiul e cel care – în mod particular în Statele Unite – a făcut posibilă apariţia revendicărilor feminine şi a deschis calea luptei pentru drepturile rasiale. Acest din urmă lucru e limpede: indiferent de nuanţa pielii, sângele soldiţalor avea aceeaşi culoare – fapt pe care negrii l-au înţeles imediat şi albii ceva mai târziu. În ce le priveşte pe femei, acestea i-au suplinit în uzine şi fabrici pe bărbaţii plecaţi pe front. Şi, din stricte raţiuni tehnice – pentru că lucrau în condiţii industriale, urcând şi coborând pe scări şi asamblând elemente de fineţe – au trebuit să renunţe la cele două atribute tradiţionale ale feminităţii: fusta şi părul lung. Acela e momentul în care ceea ce în les années folles suna încă a excentricitate – coafura garçonne şi pantalonii (sau, mai întâi, salopeta) – devin modă. Femeia constructoare de Liberty ship–uri se prezintă scandalos în raport cu suratele ei din Bible Belt: arată ca un marinar şi, la fel ca şi acesta, trage din ţigară şi dă pe gât câte-un shot de scotch. Ba – lucru până atunci inimaginabil – când Tommy vine acasă şi-şi îneacă amarul (căci, pe vremea aceea, veteranii nu beneficiau încă de “suport psihologic”) în găleţi de whisky, urmate de certurile şi de bătăile de rigoare, Lizzy a lui îşi ia bagajele (eventual copilul) şi pleacă, nu la părinţi, ci să trăiască pe cont propriu. Cum aşa? Păi simplu: căci munca pe schele şi în fabrici i-a adus un venit propriu (şi chiar dreptul de-aşi deschide cont în bancă), aşa că nu mai depinde de portofelul – şi de capriciile – lui Tommy. Da, corifeii Bible Belt-ului au înţeles bine ce se întâmpla: se rupea o tradiţie milenară în care femeia fusese (pe bază de argumente cu citate pauline) ţinută în minorat, supusă bărbatului şi la cheremul acestuia. De acum înainte era pe cont propriu. Două decenii mai târziu, feministele îşi vor arde sutienele în campusul de la Berkeley, aruncând – simbolic – pe rug hamurile şi hăţurile cu care le strunea societatea patriarhală. Cât de departe au ajuns, e o altă poveste. Şi la noi lucrurile s-au mişcat repede: dacă în anii ’60 o fată cu un tricou cu mâneci scurte era sancţionată (cu o palmă) de tatăl ei pentru lipsă de moralitate, un deceniu mai târziu minijupa era la modă (cu tot cu revistele occidentale care o popularizau).

Şi mai interesant a fost efectul Războiului asupra copiilor. Să nu uităm, generaţia celor ce-au luptat pe front şi au pătimit acasă cunoscuse nu doar violenţa armelor, ci şi drama crizei din anii ’30. În momentul când aduc pe lume o nouă generaţie, oamenii aceştia vor ca progeniturile lor să nu mai cunoască aceleaşi privaţiuni cu care se confruntaseră ei. E vremea American Dream-ului cu căsuţa cu peluză, cu maşina uriaşă şi cu aripi în spate, cu college-ul (şi cu echipa lui de baschet sau de baseball) obligatoriu. Tinerii au dintr-o dată o marjă de manevră pe care generaţiile anterioare n-o avuseseră. Căci, înainte, de la copilărie la vârsta adultă se trecea destul de brusc: până la un punct erai acasă, dependent complet de părinţi şi ajutându-i în treburile zilei, apoi te căsătoreai (sau, şi mai adesea, erai căsătorit), făceai copii şi trebuia să te descurci pe cont propriu cu o familie. Acum se produce un lucru deosebit: se inventează adolescenţa. Tânărul continuă (cel puţin în parte, dacă munceşte sau e bursier) să depindă de familie, dar nu mai e aservit acesteia (mai ales dacă e plecat), ci – dimpotrivă – are un grad de libertate care-l apropie mai mult de adult decât de copil. Şi ce face el cu această liberatate? Îşi ia “tranzistor”, se îmbracă la modă, îşi cumpără motocicletă, apoi maşină şi – bineînţeles – flirtează cu fetele (şi ele din ce în ce mai libere şi mai feminine). Aşa că pilula vine exact la timp pentru momentul în care lucrurile văzute în Playboy devin realitate într-o cameră de hotel. Şi atunci se produce una din marile turnuri ale istoriei: pentru prima dată de când e omul, sexul iese de sub incidenţa reproducerii. Altfel spus, tinerii dornici de agitaţie sub plapumă ştiu că nu mai trebuie să treacă, spăşiţi, pe la părinţi şi pe la socri, fetele nu mai sunt condamnate să ajungă pe masa de chiuretaj şi nici băieţii să dea faţă cu figura mornă a notarului sau a ofiţerului stării civile. “Plaisir d’amour ne dure qu’un moment,/ Chagrin d’amour dure toute la vie” devine şlagăr tocmai pentru că numeşte din ce în ce mai puţin o realitate. Sexul – premarital, de cuplu sau adulterin – devine “body-contact sport” iar lumea, erotizându-se, dobândeşte o nouă dimensiune. Filmul şi afişul publicitar preiau temele Playboy-ului, moda caută şi ea să ţină pasul (exhibând ceea ce anterior trecea drept dessous), iar muzica are drept trend abolirea distanţei dintre dansatori şi unirea corpurilor lor într-un preludiu guvernat de ritmuri pe lângă care Bolero-ul lui Ravel pare muzică de cor. Lucrurile acestea se întâmplă, toate, înainte de furtunosul an 1968. Acesta e mai curând postludiul (destul de ludic de altminteri) a unor istorii care se desfăşurau de un deceniu şi care vor naufragia – destul de curând – în noroiul Woodstock-ului.

Noi nu le-am cunoscut decât în mică măsură, dat fiind că, din 1966, n-am mai putut profita – decât foarte puţini, şi aceia foarte rar – de pilulă. Ceauşescu dă faimosul lui decret antiabortiv naţionalizând trupul femeilor şi pasiunile tinerilor (care ar fi trebuit să cultive doar “romantismul revoluţionar”). Timp de încă două decenii şi jumătate, sexul rămâne tabu în România comunistă şi pudibondă, prelungind în mod straniu cutumele rurale într-o lume care vrea să se modernizeze rapid. Era epoca în care băieţii stăteau sub ameninţarea “vitrinei cu porțelanuri” (“o spargi, o iei”), iar fetele sub spectrul chiuretajului în care multe şi-au pierdut viaţa, multe au fost mutilate şi multe traumatizate fie de clandistinitatea operaţiei (adesea făcută pe masa din bucătărie), fie de ancheta care i-a urmat dacă a fost descoperită. Adolescenţa comunistă era artificială, dat fiind că tinerii ştiau foarte bine că-n domeniul cel mai intim trebuie să se cenzureze mai abitir decât la şedinţele pe unde erau aduşi cu arcanul şi, uneori, puşi să cuvânte. Expresia acestei artificialităţi sunt filme precum “Liceenii”, care se vrea o variantă realist-socialistă a poveştii lui Tristan şi a Izoldei, cei cărora nu le e îngăduită decât o privire învăpăiată de dorinţă şi o atingere castă (temă reluată ad nauseam de telenovele). Nu e de mirare că astăzi asemenea filme revin în mentalul celor a căror carne s-a ofilit după încercările libertăţii (şi a libertinajelor ei) şi care detestă – adesea fără s-o recunoască – noua generaţie, ce are firescul pe care oamenii timpului lor nu-l aveau. Puritatea de pacotilă a acestor filme e un bun pandant al productivităţii iluzorii a uzinelor ceauşiste.

Revoluţia a abolit decretul şi a lăsat frâu liber pasiunilor umane. Descoperindu-le şi purtaţi de ele, oamenii au mai uitat ceva din mizeria care s-a prelungit mult dincolo de mirabilul 1989. Nu doar că sexul s-a liberalizat, dar – poate mai important decât asta – s-a privatizat corpul. În lumea tradițională, corpul e în bună măsură social; așa se explică nu doar portul popular (sau stilurile vestimentare), ci și pedagogia macabră a supliciilor publice. Pe vremea lui Ceauşescu oamenii – cu rare excepţii, precum gimnastele – nu aveau corp: erau înghesuiţi fie în uniforme, fie în haine de proastă calitate. Acasă se spălau, la bloc, când se dădea apă caldă (câteodată doar de două ori pe săptămână), iar la ţară în lighean (dat fiind că acolo nu se inventase – şi, în mare, nici acum nu s-a inventat – apa curentă). Vara hainele din supraelastic se lipeau, transpirate, de corp, iar iarna era dominată de obsesia frigului (la fel de prezent în casele – neîncălzite, căci agentul termic era restricţionat – ca şi afară). Lipsa apei curente şi a celei calde în particular mai afecta oamenii într-un fel: dat fiind că nu puteau fi spălate prea des, hainele (și lumea) se adaptaseră la culorile pe care nu se vderea murdăria – cenuşiu, gri închis, culori mohorâte care consonau cu întunericul serilor fără lumină şi cu starea delabrată a clădirilor din oraşe. În acest context, iubirile erau platonice (focalizate mai curând pe faţa decât pe corpul celuilalt), iar tandreţea se manifesta prin mersul ţinându-se de mână şi, eventual, prin împărţirea unui sandwich. E întru totului firesc ca, din vara lui ’90, totul să explodeze. Mai întâi culorile: cine nu-şi aminteşte iegării ciclam şi fâşurile verzi-fosforescente (sau invers) aduse din Turcia? Fustiţele Lambada, tricourile cu imprimeuri şi faimoşii Adidas Torsion luau locul uniformelor nord-coreene, colanţilor tricotaţi şi tenişilor chinezeşti. La început timid – amprenta pudibonderiei apăsa mai ales în familii – apoi din ce mai revendicat, corpul însuşi e expus şi devine mediu de expunere: cercei mai chic, un umăr dezvelit, buricul gol, apoi un piercing şi, în cele din urmă, tatuajul – mai mereu făcut ca să fie văzut. Topless-l şochează, după aceea se banalizează, concursurile de frumuseţe adună în faţa televizorului minori şi adulţi trecuţi, dar deopotrivă de fascinaţi, apoi se generalizează (mai întâi pe video) filmele şi apar revistele pentru adulţi (pe care mulţi le folosesc ca manuale pentru ce şi cum); în fine, internetul le oferă tuturor, totul – fiecăruia pe gustul lui. Generaţia născută după Revoluţie creşte exact la fel ca puştimea anilor ’60 în America: susţinută de părinţi, gustând libertatea (inclusiv sub forma pilulei şi/sau a prezervativului), potolindu-şi mai devreme frustrările, descoperindu-se – deopotrivă pe sine şi pe celălălt – în acest joc (deja) fără consecinţe care e sexualitatea desacralizată. Abundenţa hranei şi supralicitarea informaţiei are ca efect o maturizare somatică mai rapidă care coboară vârsta primelor relaţii, dar – în acelaşi timp – antreneză mutaţii care valorizează şi mai mult corpul. Căci tot mai mulţi tineri devin supraponderali şi – de voie sau de nevoie – se apucă de sporturi care îi fac conştienţi de corpul lor şi-i pun în contact unii cu alţii. Încă ceva: în lumea veche existau o serie întreagă de rituri sociale care marcau pasajul copilului la vârsta adultă (printre ultimele fiind admiterile feroce în liceele bune și la facultăți). Între timp s-au cam dus toate odată cu disoluția socială și instituțională; fiecare intră unde vrea, nimeni nu mai știe când a început să lucreze și când a făcut primii bani, iar mutatul la casă proprie ține de hazardul vieții și de punga părinților. Așa că singurul pas cert în viața adultă e tocmai primul act sexual – pentru că e marcat în carne. Îi putem acuza pe tineri pentru caracterul lui prematur (și/sau neserios), dar să nu uităm că noi – cei maturi – am aplatizat lumea, evacuând din ea toate celelalte rituri de trecere.

Sexul e deopotrivă fascinans şi tremedum: prin mica “viclenie a naturii” a unei petite mort, el e izvorul vieţii. Toate tradiţiile omenirii şi-au dorit să-l domesticească şi să-l închidă într-un ţarc de ritualuri şi tabu-uri. În mod particular creştinismul a fost campion al acestei lupte împotriva “duşmanului ascuns” în carnea noastră. Dincolo de remanenţa platonismului (cu devalorizarea corpului) şi de tentaţia ascezei (de care s-a ocupat Peter Brown), mai e – cred – un lucru care a contat enorm în reglementarea strictă a casătoriei şi a ceea ce e permis în pat. E vorba de dreptul patrimonial al Evului Mediu occidental, care – aşa cum ştim – prevedea transmiterea moştenirii primului născut (multă vreme cu restricţia saliană a faptului ca acesta să fie băiat). Or, în contextul acestei transmiteri directe – a titlului şi a moştenirii – din tată în fiu, univocitatea relaţiei era esenţială. Pentru că, în absenţa ei, totul putea fi pus la îndoială şi – la vârf – ţara sau domeniul deveneau obiectul unui război civil. Şi cum nimic nu e mai costisitor (în primul rând sub raportul vieţilor umane) decât un război civil, nu e de mirare că presiunea asupra standardizării căsătoriei şi a riturilor ei (în primul rând virginitatea soţiei) vine mai curând de jos în sus. Iar Biserica con-sacră, printr-o reţea de reguli şi de interdicţii această situaţie, care – date fiind legăturile dintre Altar şi Tron – îi asigura ei înşişi o condiţie predictibilă. Sigur, lucrurile nu sunt întru totului reductibile la această lectură istorică şi antropologică. Pentru Biserică (oricare ar fi ea) căsătoria e o taină şi taina această e legată de taina persoanelor a căror uniune – generatoare de viaţă – se împlineşte de asemena tainic. Nici istoria, nici antropologia, nici biologia nu pot eroda încrederea reciprocă, grija, fidelitatea şi responsabilitatea soţilor unul faţă de altul, faţă de copii, faţă de comunitate şi faţă de Dumnezeu. Şi, tocmai de aceea, nici istoria, nici antropologia, nici biologia nu pot justifica derivele vieţii de cuplu sau disoluţia cuplului. Poziţia Bisericii e clară şi faptul de a-i cere să şi-o modifice revine la a nu înţelege natura Bisericii. “Păcatul împotriva firii” (homosexualitatea), “curvia” (sexul premarital) şi “preacurvia” (adulterul) sunt păcate capitale şi atitutindea faţă de ele e non-negociabilă în interiorul Bisericii. A speră că un Papă o va schimba e o dovadă de sfântă naivitate.

Dar nu aceasta e problema; ci gradul în care lumea în care trăim noi mai e guvernată de Biserică şi de prescripţiile ei. Modernitatea, dintru început (adică de la 1648), a statutat faptul că credinţa e o afacere personală, iar cultul are o dimensiune civică. Între timp, cultul şi-a pierdut în bună măsură latura civică, iar credinţa s-a personalizat aproape complet, fie închizându-se în mici comunităţi, fie subiectivându-se cu totul. Dreptul patrimonial a ajuns să fie reglementat de legea civilă, să ţină cont de voinţa (nu de datoria) celui care testează şi să-i includă practic pe toţi moştenitorii (între care testatorul distribuie – sau nu – după bunul său plac). Chiar şi monarhiile au acceptat nu doar căsătoriile cu roturières, ci şi mariajele cu persoane divorţate. Cât despre aliaţa dintre Biserica şi Tron, acolo unde e, aceasta e destul de simbolică. Pentru majoritatea oamenilor sexul e promisiunea unei fascinaţii, o modalitate de-a împlini o relaţie (fie şi pasageră), o formă de defulare şi, în general, o satisfacţie uşoară, rapidă şi care nu costă nimic – mai ales statul. De aceea, dincolo de recunoaşterea dreptului individului de a face ce vrea cu propriul său corp, statul nu adoptă atitudini punitive la adresa pasiunilor care nu încalcă normele legale. E bine, e rău? O ştim de pe vremea romanilor: post coitum omne animal triste est şi, dincolo de satisfacţia de moment, fiecare cunoaşte nostalgia unei legături afective de durată. Şi, apoi, sunt – evident – copiii. Din păcate, adesea ei sunt perdanţii familiilor cu probleme şi, mai ales, a familiilor destrămate. Cunoaștem cu toţii filmele americane cu părinţii ocupaţi – tata cu cariera, mama cu moda (sau invers) – care uită de copil şi acesta, după peripeţii dramatice, se impune atenţiei părinţilor şi readună (de Crăciun sau de Ziua Recunoştinţei) familia, care înţelege – în sfârşit – importanţa faptului de a fi şi de a rămâne împreună. Bineînţeles că e vorba de o propagandă în favoarea familiei unite şi ea se adresează exact generaţiei de yuppies născuţi pe valul contestaţiei şi obişnuiţi cu business-ul, brandy-ul şi sexul liber (sau, dimpotrivă, claustraţi în ei înşişi de Războiul din Vietnam). Au reuşit Bisericile, fie şi cu mesajul difuzat soft de Hollywood, să moralizeze societatea? Greu de spus, căci aici statisticile sunt alunecoase. Realitatea pare a consta mai curând într-o conciliere a contrariilor: nici familiile nu s-au topit într-o lume anomică, nici libertatea sexuală nu a dispărut în dosul uşilor bisericilor. Oamenii continuă să facă şi să crească copii şi, în acelaşi timp (şi adesea aceiaşi oameni) continuă să-şi trăiască sexualitatea cum cred de cuviinţă. Poate ceea ce uităm, atunci când îi condamnăm, e faptul că – scăpat din arcanele interdictelor religioase – sexul însuşi s-a secularizat, pierzându-şi în bună măsură potenţialul eruptiv cu care era creditat în vremea în care Biserica avea un cuvânt de spus. Cred că în ziua de astăzi pentru majoritatea tinerilor propriul lor corp, propria lor sexualitate, relaţiile pe care le au – mai lungi sau scurte, sunt subiecte personale, paşi pe calea maturizării, mult mai detensionaţi decât şi-i închipuie cei ce se vor normatori sociali. A aduce benigna lor zbenguială în penumbra Bisericii revine la a destructura complet lumea actuală: a nega valoarea corpului, închizându-l iarăşi într-o carcasă simbolică; a nega tehnica graţie căreia a fost cu putinţă pilula (tehnică ce are multe alte aplicaţii, medicale, chimice şi nu numai); a nega libertatea femeii, dobândită pe  “frontul interior” şi a nega caracterul personal al opţiunilor omului care e statutat de Modernitate, dar vine de mult mai departe. Dacă Biserica se încăpăţânează să nege toate aceste lucruri, mă tem că nu face decât să se condamne la irelevanţă. Poate ar fi mai util să înţeleagă problemele lumii şi să-i îndrume – fidelă mesajului său, lucidă, dar fără crispări – pe cei ce rătăcesc în cuprinsul acesteia.

La felul în care stau lucrurile acum, personal cred că demersul Coaliţiei pentru Familie va eşua. Şi va eşua tocmai pentru că va reuşi. Vom avea paragraful respectiv în Constituţie, homosexualii nu vor avea parte de recunoaşterea simbolică la care aspiră, dar, în rest, lucrurile vor rămâne la fel: familiştii vor veni acasă, adulterinii se vor duce la amante, libertinii vor profita de plăcerile vieţii, iar tinerii vor visa la fructul oprit. Ce s-a realizat de fapt? O unanimitate artificială, căci iluzorie. Să fim serioşi, cu sau fără Constituţie, toată lumea ştie ce înseamnă familie iar “familia tradiţională” nu e în nici un fel de primejdie (cu atât mai mult cu cât e în bună măsură imaginată). Întrebarea e alta: combatanţii vor rămâne împreună (pentru o nouă cauză – la fel de vrednică precum aceasta) sau se vor împrăştia, eventual războí (căci ceea ce-i desparte e cel puţin la fel de masiv ca ceea ce-i adună)? În primul caz n-ar fi exclus să ne trezim cu o “Coaliţie pentru România” care să ocupe locul vid al unui partid de dreapta, naţionalist, “tradiţionalist” şi cu tentă religioasă (deşi nu e prea clar de care culoare confesională) – un mic pui local al partidelor de inspiraţie moscovită. S-ar putea chiar să aibă un un oarecare succes în primă fază, căci dezamăgirea modernizării eşuate încă odată (după 1989) îi face oameni nu doar nostalgici, ci şi idealişti şi purişti în nostalgiile lor. Şi dacă va reuşi ce se va întâmpla? Vor încerca să introducă o sharia creştină pe care, după obiceiul locului, oamenii fie o vor ocoli, văzându-şi de ale lor (inclusiv de micile aranjamente amoroase), fie o vor lăsa în urmă, părăsind masiv ţara. Definirea familiei, taxa pe celibat şi alte asemenea nu numesc nimic din situaţia reală a României şi nu răspund nici uneia din problemele ei. Deficitul demografic, la fel ca abandonul copiilor, sunt probleme majore, dar, în mod cert, nu aceasta e calea de-a le rezolva. Homosexualul dinlăuntru şi politically correctness-ul de afară pot fi decretaţi de trei ori pe zi “duşmani naţionali”, dar lupta împotriva lor nu crează nici prosperitate, nici moralitate. Aşa că, din punctul meu de vedere, mai devreme sau mai târziu această întreprindere va sfârşi într-un eşec pe măsura iluziilor care-au purat-o spre acest (mărunt) triumf.

Iar familia Coaliţiei pentru Familie se va certa şi se va destrăma lăsându-şi – încă odată – orfani clienţii apelurilor la reformă morală.

Articol publicat  de contributors.ro