De același autor
O știm cu toții: roșia de la supermarket provine din Spania, unde a fost plantată de lucrători marocani, pe un sol care a beneficiat de îngrășăminte dintr-o țară sud-americană (transportate pe nave sub pavilion liberian), distribuite cu o tehnologie brevetată în Olanda (dar fabricată în China) și stocate, înainte de livrare, în depozite ale căror elemente au fost construite în Polonia. Aceasta e globalizarea: lanțurile de producție agregă componente fabricate peste tot în lume, al căror criteriu de inserție în ansamblul tehnologic îl reprezintă raportul dintre cost și fiabilitate. Dezvoltarea extraordinară a comerțului mondial de după cel de Al Doilea Război Mondial – și, mai ales, de după 1990 –, care stă la baza generalizării modului de viață occidental/american la scară mondială, se bazează tocmai pe acest tip de economie delocalizată, care permite scăderea continuă a costurilor de producție în același timp cu păstrarea (sau creșterea) profitului obținut din vânzarea componentelor și/sau produselor finale. Nostalgicii „roșiei de la bunica” ar vrea o piață autarhică, a produselor locale (și, dacă se poate, ecologice) fără a ține cont de costurile – în termeni de investiții, de materii prime și de muncă – pe care aceasta le presupune. Căci, întotdeauna, producția artizanală costă mai mult decât cea industrială, iar cea industrială loco, mai mult decât cea delocalizată. „Roșia de la bunica” e o delicatesă atâta timp cât trăiește bunica și își asumă toate costurile (în primul rând, munca) legate de producerea ei. Când bunica nu mai e, puțini sunt ecologiștii urbani dispuși să se întoarcă la modul ei de viață pentru a produce „roșii cu gust adevărat”. Faptul că cei mai mulți dintre noi avem roșii pe masa de Crăciun sau de Paște – când bunica nu avea – e dovada reușitei globalizării nu doar în dinamica economică, ci și în constituirea unui mod de viață la care, acum, ne-ar fi foarte greu să renunțăm.
Practic, economia mondială se globalizează încontinuu, de la jumătatea secolului al XIX-lea, de când navele cu aburi mai întâi, apoi cele cu motor bazat pe țiței au putut transporta – în cantități mari – materiile prime și produsele dintr-o parte într-alta a planetei. La început, acestea au alimentat industrii locale, apoi – din ce în ce mai mult – s-a renunțat la ideea întregului lanț de producție într-un teritoriu dat (fie el și țară) și producția finală s-a identificat tot mai mult cu asamblarea componentelor realizate în diverse locuri (adesea, la distanțe uriașe unele de altele). Începând cu finele Războiului Rece, acest tip de „economie globală” devine cadrul a tot ceea ce constituie elementele definitorii ale vieții noastre: ajunge să privim în jur și să ne gândim la toate aparatele electrocasnice și inteligente de care dispunem, să ne uităm mai atenți la mașina pe care-o conducem, să ne oprim o clipă asupra filmelor, muzicii și cărților pe care le urmărim sau să citim ambalajele alimentelor pe care le cumpărăm. În mediul proxim al fiecăruia dintre noi se găsesc o mulțime de obiecte (inclusiv culturale) produse peste tot în lume. Într-un sens, o fărâmă din producția întregii planete se află în apartamentul fiecăruia dintre noi. Și aceasta nu din întâmplare, ci în mod programatic. Timp de (cel puțin) 30 de ani, statele și-au integrat economiile de așa manieră încât astăzi e dificil să mai distingi – sub marca finală – ce și unde s-a realizat.
Această integrare la scară largă a fost cea mai coerentă politică de ansamblu a ultimelor decenii. Miza ei a reprezentat-o transformarea structurală, economică mai întâi, apoi socială și politică, a tuturor țărilor în „satul global” ai cărui reprezentanți se reunesc la Națiunile Unite. Și, grație ei, trăim cu toții într-un singur tip de civilizație, ai cărui parametri materiali sunt dați de producția globală a marilor corporații, în vreme ce rețelele media online ne stabilesc modelele și temele de discuție. E foarte adevărat că aceste lucruri nu s-au realizat pe asimptota unei fericiri universale; adesea au presupus menținerea (dacă nu adâncirea) unor decalaje istorice, forme de exploatare incompatibile cu idealurile de viață modernă și – inevitabil – o aplatizare generală și reducerea diversității (altminteri mult celebrată) la un flavour local într-un meniu standardizat. Și stânga, sub specia exploatării neocoloniale, și dreapta, sub cea a înlocuirii valorilor comunitare cu mode difuze, au criticat și critică globalizarea. Totuși, rezultatele ei sunt perceptibile la nivelul indicatorilor globali: creșterea speranței de viață, scăderea deceselor la vârste fragede, micșorarea constantă a mortalității materne, generalizarea igienei casnice, regresul maladiilor care au punctat istoria, aproape eradicarea foamei la scară globală, creșterea progresivă a veniturilor și condițiilor de viață ale familiilor de pretutindeni. La baza tuturor acestora s-au aflat interdependența economică pe piețele globale (care a valorizat produsele cele mai ieftine și cu cei mai buni parametri) și creșterea produsului intern brut al statelor (care s-a tradus în creșterea puterii de cumpărare și, implicit, de rulare a bunurilor de către cetățeni). Acesta e fundamentul vieții noastre comune de azi.
Ceea ce s-a făcut în (cel puțin) 30 de ani nu poate fi desfăcut în 3 zile. Se repetă mereu faptul că germanii și austriecii – țări central-europene care nu beneficiază de aportul de hidrocarburi necesare industriilor lor (cele mai dezvoltate din Europa) – nu reacționează suficient de rapid în ceea ce privește impunerea sancțiunilor economice la adresa Rusiei. În măsura în care peste 40% din necesarul de gaz german (și încă mai mult în Austria) vine din Rusia, iar acest gaz alimentează nu doar încălzirea locuințelor, ci și varii sectoare industriale – în mod particular cele grele – care stabilizează o importantă parte a mâinii de lucru, e dificil de decuplat alimentarea acestora dintr-odată și fără preaviz (sau conceperea unor alternative viabile). De ce? Nu pentru că Germania sau Austria n-ar putea supralicita verbal, ci pentru că asemenea măsuri bruște ar însemna – imediat – închideri de industrii, disponibilizări de amploare, șomaj de masă, manifestații de stradă și, dat fiind că ne aflăm în democrații, foarte probabil căderea guvernelor. Or, onest vorbind, aceasta e miza cea mare a lui Vladimir Putin: faptul de a crea instabilitate în Europa și, mai ales, în țările cele mai puternice ale acesteia, pentru a paraliza capacitatea lor de reacție la adresa Rusiei. Într-un anume fel, liderii acestor țări fac o echilibristică destul de dificilă: pe de o parte, sunt fideli programului de sancțiuni pe care l-au adoptat (și să nu uităm că – spre surprinderea generală – Olaf Scholz a anunțat din primul moment renunțarea la North Stream 2), pe de alta, trebuie să vegheze asupra faptului ca aceste măsuri să nu aibă ca efect de bumerang mișcări de masă ale populației lovite de stoparea importurilor (în principal, de hidrocarburi), ca urmare a sancțiunilor.
Cu toții am putea să ne întrebăm, în acest moment, care e răul cel mai mic: plata gazelor (sau a unei părți din ele) către Rusia sau destabilizarea unor țări europene? Argumentul că Putin folosește acești bani pentru a întreține războiul din Ucraina își are limitele lui: e mai probabil faptul că încearcă niște injecții în propria economie, pentru a menține măcar aparența „contractului social” – care legitimează autocrația printr-o relativă prosperitate –, decât în armament (pe care, de altminteri, nimeni nu se grăbește să i-l ofere). Ceea ce sperie, la ora actuală, la ruși nu e nici calitatea armatei, nici superioritatea tehnologică, ci brutalitatea premodernă cu care înțeleg să ducă războiul. E puțin probabil ca lucrurile să se schimbe într-un timp scurt (de ordinul zilelor sau al săptămânilor) și – profitând de afluxul de bani din Vest (atâta cât e el) – Rusia să-și pună la punct un sistem ofensiv bazat pe cele mai avansate tehnologii.
Evident, răul cel mai mic e și el un rău. Asta înseamnă, pe de o parte, că epoca marilor delocalizări și a interdependenței totale a economiilor începe să-și manifeste limitele (fapt care s-a văzut și în dependența față de China la anumite echipamente medicale în timpul pandemiei). Și, ca atare, se impune o regândire a fundamentelor economiei mondiale care să asume anumite sectoare economice sub specia securității naționale, diversificând furnizorii, permițând stocarea pe teritoriul țării și – mai ales – dezvoltând tehnologiile care reduc dependențele. Pe de altă parte, e limpede că nu ne vom întoarce la autarhia economică, adesea celebrată de partidele „suveraniste”. Globalizarea stă la baza prosperității și, într-o anumită manieră, a stabilității lumii în care trăim. Problema e aceea că globalizarea însăși se cere regândită: ea nu e nici o fatalitate căreia nu ne putem sustrage, nici un întreg difuz, în care lucrurile se petrec fără nicio ordine. Probabil că, în viitor, generalizarea modelului economic al prosperității se va face în trepte, în funcție de angajamentul social, politic și militar pe care și-l vor asuma țările ce doresc să aparțină spațiului de dezvoltare propriu modelului occidental.
Ca atare, de acum înainte, sancțiunile vor fi contrapartida delocalizărilor, a exportului de tehnologie și a plasării activelor financiare. Și vor permite ca toate acestea să construiască fundamentele prosperității în țările în curs de dezvoltare, nu autocrații bazate pe corupție și pe militarizarea societății. A gândi și a eșalona sancțiunile economice – evitând cât de mult se poate incidența lor asupra democrațiilor consolidate – reprezintă o garanție a faptului că ele vor deveni mijloace de acțiune eficiente în relațiile internaționale. //
