Moștenirea indiferenței

Care e moștenirea lui Klaus Iohannis? Până în 24 noiembrie, prioritatea lui părea aceea de a-și desemna succesorul. Oricare dintre cei doi care erau, înaintea primului tur al alegerilor, creditați a intra în finală (Marcel Ciolacu sau Nicolae Ciucă) venea pe urmele lui, prelua aparatul pe care l-a lăsat să crească în ultimii ani și – mai mult sau mai puțin – ar fi continuat aceleași politici interne și externe. Amândoi posibilii succesori erau oameni de slabă calitate și niciunul nu ar fi putut marca un contrast față de predecesorul său. După cum era de așteptat, după puțin timp profilul unui asemenea președinte s-ar fi erodat și oamenii ar fi-nceput să-și aducă aminte nostalgic de „vremurile lui Iohannis”. Care, ca un autentic king maker, ar fi beneficiat de onoruri peste onoruri ca fost președinte al țării. Din momentul în care lucrurile au explodat în ultima duminică a lui noiembrie, pe lângă ponderea pe care-o va fi avut în invalidarea alegerilor, n-a mai părut interesat de nimic. A plecat din funcție, pe ușa din dos, fără nicio preocupare față de ceea ce-a lăsat în urmă.

Și ce-a lăsat în urma lui? Un stat ocupat de rezerviști din structurile militarizate. Vreme de cinci ani, liderii partidelor s-au preocupat fie de propriile afaceri, ce presupuneau „smântânirea” bugetului și a fondurilor de tot soiul ce intrau în țară în beneficiul propriilor partide, fie de războaie fără miză, atât în formațiunile proprii, cât și între acestea. Statul ca atare, umplut în bună măsură cu rude și protejați, a rămas să funcționeze pe pilot automat. Sau nu tocmai. Căci, acolo unde nimeni nu mai făcea nimic, dar lucrurile trebuiau totuși să meargă înainte, au apărut cohorte de „pensionați special” din toate structurile militarizate (servicii secrete, armată, poliție, vămi etc.) care au spus: „S’ trăiț’! Ne-ocupăm noi!”. Oameni relativ tineri - de la 45 de ani încolo, disciplinați, cu spirit de corp, răspunzând la comandă – au invadat toate „posturile de conducere” din toate instituțiile statului. De așa manieră încât, de la un anumit punct încolo, ei sunt statul. Și n-au adus cu ei doar un mod de-a se conecta și de-a se raporta ierarhic, ci o întreagă ideologie, forjată în școlile croite – la vremea lui – de Ilie Ceaușescu. Cu toții sunt convinși că România e centrul Universului, că aici sunt toate bogățiile lumii, că suntem înconjurați numai de dușmani (inclusiv UE și NATO), că „rezistența națională” nu o asigură decât armata și biserica, că principala virtute a noastră e naționalismul verde și că avem nevoie de o conducere centralizată, având la vârf un „lider cu mână de fier”. Și, reciproc, că democrația nu e decât o vorbă prin care străinii ne subjugă pentru a ne fura bogățiile, că viața politică e pierdere de vreme și proprietatea privată e furt. „Adevăratul stat” ar fi „comandantul suprem”, casta militară conducătoare și poporul impozitabil. Cam așa arăta, în viziunea lor, România la apogeu: statul dac „unitar și centralizat”, „regatul” lui Ștefan cel Mare, România antonesciană și Republica lui Ceaușescu. Să nu ne mirăm că, mult mai devreme decât alegerile din noiembrie, statul lui Iohannis s-a transformat în cel al lui Călin Georgescu.

A doua lui moștenire e totala lipsă de încredere în instituții. Mai înainte de toate, acestea au fost golite de conținut prin nepotism, incompetență, mită și scandaluri. Cum e numit unul într-o funcție, cum își aduce cu el toate neamurile și cunoștințele. „Pas cu pas” (și cu-atât mai vizibil spre periferie, unde statul se identifică cu potentații locali), instituțiile sfârșesc ca SRL-uri familiale, care produc în beneficiul unui clan local și plătesc peșcheș șefilor de la centru. Funcția lor de bază, care e aceea de-a servi cetățeanul, se estompează până la dispariție. Când omul comun merge la o asemenea oficină, prima senzație pe care o are e aceea că deranjează niște persoane prea absorbite de jocul lor și a doua, că nu e nimic de făcut cu problema lui. Evident, lucrurile încep să se dezlege, dacă e „deștept” și începe „să împingă” ceva. Totuși, onest vorbind, nici măcar așa nu e limpede dacă reușește să facă ceva. Pentru că neamurile acelea cocoțate acolo prin „numire directă” sau concursuri trucate, copiii și finii cu „studii” pe la tot soiul de fabrici de diplome, nici măcar dacă sunt binevoitori nu știu ce să facă. Și, peste toate, e un hățiș birocratic așa de compact, încât nici măcar cei ce se pricep nu se mai descurcă în el. Morala e aceea a unui blocaj permanent: problemele publice nu se rezolvă decât în (foarte) mică măsură, banii (naționali sau europeni) curg în tot soiul de buzunare ciuruite de consumul ostentativ, iar discrepanța dintre „funcționarul public” și cetățeanul „în slujba căruia” acesta ar trebui să fie crește spectaculos. Faptul că, la vârful statului, președintele arborează un lux monarhic, Curtea Constituțională se joacă cu legile, primul ministru ba nu are diplome, ba le are pe lucrări copiate grosolan nu face decât să-i demoralizeze (și să-i împingă la fugă) pe cei care-ar putea face ceva bun și să-i încurajeze pe cei ce devalizează statul. Indiferent ce s-ar spune, indiferența lui Klaus Iohannis față de treburile statului a dus la proliferarea acestei pecingini în toate instituțiile de așa manieră, încât e greu imaginabilă o Românie care ar putea funcționa altfel.

A treia moștenire e bătaia de joc numită pompos (și gol) „România Educată”. Acolo unde ar fi fost nevoie de o deschidere autentică la problemele școlii (și spre cei care le duc greul – profesorii de rând), de o gândire clară cu privire la ceea ce vrem de la învățământ și de o decizie fermă care să dea greutate hotărârilor luate, ne-am ales cu o compilație cu de toate (marca Sorin Cîmpeanu) ce nu rezolvă nimic, agrementată cu poze prezidențiale. Lucrul cel mai grav e acela că, după tot tam–tamul făcut în jurul „proiectului” și-al „legilor” ce decurg din el, problemele școlii românești sunt „oficial” închise și vreme de cine știe cât timp vor fi ignorate în numele altor disfuncționalități, din alte domenii, mult mai stringente și cu consecințe mai directe. Astfel, educația a fost îngropată de groparul ei, Klaus Iohannis, cel care – din 2016, de când a lansat ideea – nu s-a arătat, o clipă măcar, nici ca profesor, nici ca inspector, care să înțeleagă ceva (și să-i facă pe alții să-nțeleagă) din dificultățile cu care se luptă școala românească. Indiferent cine ce-ar spune, și ca profesor, și ca inspector, va fi fost tot atât de vrednic pe cât a fost ca președinte. Un lucru e cert: oamenii din învățământ – profesori, elevi și studenți sau părinți – au pierdut speranța că „sistemul de stat” mai poate face ceva pentru ei. Cei ce-nvață se vor orienta către străinătățuri și, cel mai probabil, vor rămâne acolo. Cei ce nu-nvață își vor bate joc, pe față, de o școală decrepită. Profesorii din preuniversitar nu vor mai avea alt gând decât acela al meditațiilor cu care-și vor completa veniturile, iar cei din universitar se vor juca cu ChatGPT-urile pentru ISI-uri și avansări și-și vor înmulți normele într-o școală în care oricum nu se face nimic. Menirea președintelui–profesor ar fi fost aceea de-a ne spune tuturor „putem face și altfel și putem avea o altă școală, care să le dea un rost și o șansă tuturor copiilor țării”. În schimb, el s-a înconjurat de incompetenți, de agramați și de impostori, arătându-ne – tuturor – că acestea sunt „calitățile” care te duc în vârful puterii.

În fine, ceea ce i se trece la capitolul realizări: politica externă. Să fim serioși, nici aici n-a făcut nimic. A păstrat o inerție a prooccidentalismului românesc, dar n-a ilustrat-o prin nimic vrednic de-a fi pomenit. În vremuri grele, când Europa scârțâie pe la toate-ncheieturile, nu l-am auzit niciodată având vreo inițiativă, spunând ceva care să coaguleze opinii, dând un sens unei dezbateri. Tot ce-a făcut și la Bruxelles a fost ca la București: pură figurație, în care statura și aerul lui impasibil ne‑au părut nouă, celor de-aici, ca fiind semne ale echilibrului. Nu meritele lui ne-au adus intrarea în Schengen și ridicarea vizelor americane. În schimb, așa-zisa candidatură la șefia NATO ne-a umplut pe toți de ridicol. A sfârșit – și-n afară, ca-nlăuntru – ignorat și marginalizat. După zece ani de – tristă – domnie, nu știm ce gândește despre problemele țării și ale lumii și, onest vorbind, nu știm nici măcar dacă gândește ceva despre ele. Tot ceea ce putem spune e faptul că s-a văzut pe sine ca un soi de monarh (mai mult sau mai puțin constituțional), care e – de drept divin – pe tron, care are strict atribuții de reprezentare și care nu dă seama în fața nimănui pentru ce face și pentru ce nu face. A fost exact contrariul lui Carol I. Ceea ce Hohenzollern a făcut în 48 de ani, sasul a demolat în 10. Odată cu el, se stinge mitologia neamțului harnic, organizat, tenace și gospodar. Am avut parte de neamțul apatic, încremenit într-o muțenie stearpă, fără nicio direcție, plutind în derivă pe apele tulburi ale timpului. Nu cred că-n veacul ce vine vreun alt neamț va mai accede la funcții înalte în România.

Dacă tragem linie, mă tem că – oricum am lua-o – rămâne foarte puțin bine în urma lui. În schimb, rămâne un rău enorm: haidamacii „suveraniști” sunt creația imposturii și-a incompetenței pe care-a urcat-o la vârful statului și urletul împotriva indolenței și nesimțirii pe care-a afișat-o cu ostentație vreme de un deceniu. Singurul lui gest memorabil rămâne cel cu paltonul aruncat pe capota mașinii. Așa ar trebui să ni-l aducem aminte!

La vremea lor, comuniștii refuzau să scrie în manualele de istorie numele regilor. Preferau formule sau perifraze precum „monarhul” (cu „m” mic) sau „cercurile palatului” (iarăși cu „p” mic). Cred că așa ar trebui să-l tratăm și pe fostul șef al statului: „conducerea României din acea perioadă”, „persoana având funcții de reprezentare”, sau – în cel mai bun caz – „președintele”, fără nume. Căci a fost un Nimeni în umbra căruia au crescut monștri.

P.S.: l-am votat de două ori și o dată am scris despre el de bine. Mi-e rușine pentru toate trei.