Între amărăciune și dreptate: Andrei Pleșu

Nicio societate democratică nu s-a consolidat îngăduind o confuzie perpetuă între informare și libertate de opinie, pe de-o parte, și insultă, denigrare și calomnie, pe de altă parte.

Exercițiile noastre de prețuire lucidă (nu de adulare) sunt din ce în ce mai rare, iar cele de demolare și desconsiderare oarbă și furioasă, din ce în ce mai dese. Scriu pentru că am simțit din plin gustul amar al suferinței unui om autentic, în ar­ticolul Opinie și troc, pu­blicat recent în Adevărul.

Andrei Pleșu nu este la pri­mul exercițiu de exte­rio­rizare a mizeriilor spuse sau publicate pe seama sa. A mai făcut-o, inclusiv cu umor spumos, de pildă, cu referire la curajoșii co­men­tatori bine pitulați în dosul anonimatului. Atunci nu am simțit nevoia să scriu, acum, da. Motivul este acela că Andrei Pleșu nu mai poate face haz de jegul uman. I-au pierit umorul, înțelegerea și acceptarea. E prea mult. Atacurile denigratorilor şi ca­lomniatorilor îi depășesc proverbialele re­surse de umanitate caldă și adesea veselă datorită cărora nu este doar admirat, ci și iubit de către cei care îl cunosc din cărți și din viață. Eu, una, mă declar printre cei/cele care au avut privilegiul direct și indirect să trăiască ceasuri de grație in­te­lectuală încărcate de sensibilitate și fru­mu­sețe omenească, așa cum rar ne e dat să trăim, concertate de acest maestru al uma­nității calde care este Andrei Pleșu. Și acea­sta nu tocmai în situația apropierii ideo­logice dintre noi, ba chiar uneori în deplină confruntare de opinii. Ceea ce m-a apropiat însă întodeauna de această min­te și de acest suflet este mult mai im­portant: farmecul intelectual, umanismul de sub­stanță, acceptarea pluralismului, ver­ti­calitatea, autenticitatea, uriașa capa­citate de a face școală. Povestea Colegiului Noua Europă ar trebui scrisă ca pildă de donquijotism eficient într-o lume mio­ri­ti­că, leșinată să distrugă termenul de com­parație. Notă pentru cârtitori: da, am fost bursiera Colegiului, dar nu m-a „mituit“ Pleșu. Era atunci ministru și nici mă­car la selecție nu a par­ti­ci­pat. Am avut parte de un juriu internațional lipsit de sensibilități și parti-pris-uri față de rețelele locale, cum de altfel au avut și alții.

Ar fi o uriașă pierdere ca un asemenea om să pună ar­mele jos și să se predea, strivit de silă și deznădejde față cu in­te­r­minabile cete de oameni goi care îi judecă pe alții, firește, după chipul și asemănarea lor: simbriași fără credințe, mercenari la comandă, oportuniști fără frontiere, „de­grabă vărsători de sânge nevinovat“, da­că interesle partidului sau finanțatorilor o cer. Cred că asemenea oameni nici măcar nu înțeleg cum este să fii altfel: să crezi în ce spui, să ai principii morale solide, să nu ai un preț de cumpărare, să slujești idei și valori, nu pe potentații zilei.

Mă simt ușor necalificată moral să îi spun să nu predea armele, atunci când eu, de exemplu, aproape că am făcut-o. Am nu­mit propria retragere: acțiune din instinct de conservare. M-am simțit copleșită de jeg și de sentimentul că în politică și mai ales în media „niciodată golul n-a sunat mai tare“. Să urmăresc talk-show-uri în­seamnă, de multe ori, conectarea volun­tară la o sursă de zumzet și adesea de ră­get, emoțional dureros și moral strivitor. De ce aș mai face asta? De ce să expe­ri­mentez pe propria mea minte și sen­si­bi­litate transformarea unor „câini de pază“ ai democrației în câini turbați? De ce să mai public și apoi să citesc multe co­men­tarii insultătoare, mocirloase și să ajung sistematic în starea Ecleziastului: Deșer­tă­ciunea deșertăciunilor! Totul nu-i nimic alt­ceva decât deșertăciune. La ce bun toate astea, odată ce moral ne rostogolim pe un tobogan, fără stavilă? În afara verii trecute, cea a vrajbei radicale și a deraierii periculoase, când am simțit ca pe o ur­gen­ță exprimarea publică, am procedat ca în anii ‘80, când m-am retras între elevi și prieteni: m-am reîntors doar la profesorat și cercetare, zicându-mi, la fel ca în co­munism: prezentul e ratat, trebuie să pre­gătesc viitorul.

Andrei Pleșu cunoaște foarte bine gustul dulce-amar, uneori chiar gustul de cia­nu­ră al donquijotismului (Socrate este un exem­plu ilustru). Spune că se apropie de pensie (felul în care o face lasă să se în­trevadă deopotrivă ușurarea și durerea), deși știe atât de bine că oamenii de talia lui se pensionează intelectual doar când încetează să mai răsufle. Eu cred că a că­zut într-o capcană întinsă de obiceiul nos­tru de a prețui discret și de a detesta zgo­motos. Poate că e vremea să își întoarcă fața către „esenieni“ ca să își regăsească semenii tăcuți. Poate că a sosit timpul să rupă tăcerea „esenienii“ care au bătut în re­tragere sau cei care își poartă neștiut și discret valoarea umană și profesională. Poa­te, cine știe, devenim și noi în sfârșit ca­pabili să înțelegem că, oricât ne-ar des­părți preferințele filosofice, ideologice sau politice, unde este valoare are loc toată lumea și că datoria noastră morală (mai ales a celor „pensionabili“) este să păs­trăm viu simțul valorii în fața tăvălugului mizeriei morale.

Cred, de asemenea, că nicio societate de­mocratică nu s-a consolidat îngăduind o con­fuzie perpetuă între informare și li­ber­tate de opinie, pe de-o parte, și insultă, de­nigrare și calomnie, pe de altă parte. Avem și responsabilități, nu numai drep­turi. Ne este exagerat de lehamite de pro­cese ca să punem capăt acestei confuzii. Dar dacă cei care insultă, denigrează și ca­lomniază nu plătesc în sancțiuni pro­fe­sionale și bănești, vor continua să o facă, iar noi vom continua să plătim cu durere, amărăciune și deznădejde, devenind cola­boraționiști involuntari la lipsa de civi­li­za­ție și la lezarea statului de drept. Am fost prea sentimentali și prea puțin dispuși să acționăm rațional ca să se facă dreptate. //