De același autor
Privita in multidimensionalitatea conditiei sale, omenirea este nu numai singura specie pamanteasca raspandita la nivelul intregii planete, dar si cea care o marcheaza cel mai profund prin amprenta sa ecologica.
Cu cel mult 7 milioane de ani de prezenta desprinsa de starea de animalitate si un Homo sapiens de numai 30.000 de ani, omenirea reprezinta temporal in istoria naturala a Terrei, de peste 9 miliarde de ani, o secventa minora si poate relativ modesta ca semnificatie. Gandind in termeni finiti, ea a aparut pe o anumita treapta a devenirii naturale si, tot asa, in mod inevitabil va disparea la un moment dat.
De altfel, pana acum Terra a cunoscut numeroase valuri de disparitie masiva de specii, cu cauze mai mult sau mai putin cunoscute, dar niciodata o specie nu a contribuit determinant si constient la autodistrugerea sa precum cea umana.
Acest punct final va fi insa mai apropiat sau mai indepartat dupa ritmul de acutizare a razboiului declarat dintre om si natura.
Intr-adevar, cu circa 6,5 miliarde de indivizi in prezent si cu perspectiva unui spor demografic in proportie geometrica, specia umana a atins, prin amprenta sa ecologica, in multe privinte limitele suportabilitatii ecosistemului planetar.
De aceea nu este lipsit de interes sa ne intrebam ce determina o asemenea involutie, daca ea poate fi stopata sau, cel putin, deznodamantul sau intr-un fel amanat.
Mersul accelerat spre ruperea echilibrului ecologic fundamental este determinat mai ales de actualul model dominant de dezvoltare, mondializat, excesiv de productivist si consumatorist, in care totul devine marfa si pretuit monetar.
Motorul progresului bazandu-se pe valorificarea resurselor naturale prin excelenta finite si ajunse la gradul ultim de raritate si vulnerabilitate, totul este apreciat in termeni si in raport cu acestea. Nu este, astfel, de mirare ca, de exemplu, Tom Friedman (in New York Times) emite teza conform careia veniturile provenite din materii prime, in special hidrocarburi, sporesc invers proportional cu gradul de democratie, astfel ca, cu cat tarile furnizoare de combustibili fosili se imbogatesc pe aceasta cale, fara mari eforturi creative, cu atat mai putin are sanse sa se dezvolte democratia (in fapt, o adaptare a teoriei "efectului de Groningue" emisa de J. Tinbergen).
Asadar, marile zacaminte de petrol, carbuni sau gaze naturale, unele dintre cele mai puternice "devize", universal convertibile, ar favoriza "societatile inchise", iar in numele asigurarii rezervelor necesare se forteaza pana si uniformizarea civilizatiilor prin impunerea Ubi et Orbi a democratiei de tip occidental (vezi proiectul "marele Orient Mijlociu").
Primele semne ale inceputului sfarsitului le-ar putea constitui manifestarile schimbarilor climatice prin incalzirea globala, in producerea careia un rol determinant il are "efectul de sera", amplificat de activitatile antropice. Ordinea climatica actuala instaurata cu peste 8.000 de ani in urma se afla intr-o faza de dereglare, marcata de fenomene meteorologice extreme - valuri de canicula, inundatii severe, secete, uragane - si care nu mai respecta regulile fundamentale de pana acum. Daca se mentin actualele tendinte si se va depasi pragul critic de 4°C de crestere a temperaturii medii, in perspectiva unui secol se va trece la faza mult mai grava a haosului climatic, iar in timpul si in urma reasezarii climatului nimic nu va mai semana cu ceea ce a fost. Dupa cum nu putem exclude nici posibilitatea ca dereglarea sistemului climatic sa degenereze in alta directie, de pilda, spre o noua glaciatiune, dar efectele ultime ar fi asemanatoare.
Neputand a mai tine pasul cu ritmul de desfasurare si continutul schimbarilor radicale de mediu, omenirea va trece in istorie.
Calea relantizarii alunecarii spre dezastru ramane, din pacate, mai degraba presarata cu bune intentii, decat marcata de actiuni concrete, eficiente. Totusi, reactiile de ingrijorare si preocuparile de a formula alternative nu lipsesc. Devine tot mai evident ca a continua cresterea de tip actual, in care resursele naturale sunt amenintate cu epuizarea, iar 80% dintre acestea se consuma de statele bogate, inseamna a promova inechitatea si a accepta implacabilul sfarsit.
Printre ultimele remedii imaginate in acest domeniu se afla si teoria "descresterii durabile" inteleasa deopotriva ca o strategie de devenire socio-economica si un mod individual de viata. O redefinire a progresului ori, cel putin, a prioritatilor sale, astfel incat avansul tehnologic sa nu insemne transformarea masiva a naturii, ci integrarea compatibila cu legile sale.
In alt plan, dar complementar, se impune cerinta unui comportament individual cumpatat, care sa propovaduiasca, de exemplu, abandonul autoturismului individual in favoarea bicicletei, partajul bunurilor, o viata fara poluare si violenta. Si aceasta, cu atat mai mult cu cat, in centrul problemei, sta poate starea de agresivitate care caracterizeaza fiinta umana; homo homini lupus, in interiorul speciei, stapan absolut si nemilos in cadrul natural.
Si, nu in ultimul rand, avem nevoie de o noua solidaritate a omenirii ca specie si ca parte a intregului natural.
Adica o omenire constienta de impactul sau ecologic si unitara in dorinta de supravietuire prin adaptare la exigentele conservarii mediului. E. Morin vorbea astfel de o Terra-Patrie, in sensul de comunitate de destin pentru toti oamenii si, am adauga noi, cu toate speciile pamantene.
Dar patria ramane, dincolo de diversitatea si diferentele dintre noi, o identitate comuna, rezultata din radacina unica a evolutiei biologice. Avem, asadar, cu totii o civilizatie de salvat si un mediu de conservat.
