De același autor
Demonstrata stiintific si confirmata practic, incapacitatea omului contemporan de a percepe adevaratele dimensiuni, de a constientiza gravitatea efectelor problemelor ecologice globale si de a-si asuma, in consecinta, responsabilitatile solutionarii lor reclama actiuni urgente pentru depasirea acestui impas major. Altfel, perpetuarea si adancirea decalajului dintre amploarea evenimentelor naturale si insuficienta reactiei umane conduc, in mod inevitabil, la atingerea momentului critic, catastrofal pentru civilizatia umana. Acest lucru presupune insa o regandire a modului de abordare si de actiune in privinta sfidarilor environmentale. Un posibil raspuns il poate constitui formularea unei noi teorii asupra raportului omului cu mediul, care sa faca trecerea de la conceptul de ecologie, aferent mijlocului veacului al XIX-lea, respectiv perioadei moderne, a revolutiei industriale, la altul specific epocii postmoderne, care poate fi cel de ecosofie..jpg)
Psihologii accepta ideea ca apatia noastra fata de amenintarile ecologice, in frunte cu incalzirea atmosferei, se explica prin caracterul primitiv al creierului uman (D. Gilbert). Mai exact, acesta ar fi evoluat astfel incat sa nu reactioneze decat la pericole care prezinta patru caracteristici, pe care le intalnim, de pilda, la terorism, dar nu si la schimbarile climatice, catastrofa cea mai probabila si, poate, cea mai distrugatoare pentru civilizatia umana. Este vorba de faptul ca, apartinand unui "mamifer social", creierul nostru reactioneaza numai la actele altuia, pericolele naturale nu declanseaza alerta oranj, deoarece nu actioneaza la nivelul sensibilitatii morale; catastrofele ecologice nu ne alarmeaza suficient pentru ca reprezinta o amenintare pe termen lung, nu una imediata si, in sfarsit, "ordinatorul" nostru este deosebit de sensibil la schimbarile bruste, iar daca acestea se deruleaza cu o anumita lentoare, precum cele ecologice, raman nepercepute. Exista apoi acel "dusman interior", din sistemul social si din constiintele noastre (N. Hulot), explicat mai ales prin deprinderile si atitudinile dobandite pana acum si care trebuie inlaturat.
In acelasi context, specia umana cunoaste si o criza profunda a capacitatii sale de adaptare la mediu, mai ales ca civilizatia sa a inflorit in ultimii 10.000 de ani, caracterizata printr-o stabilitate eco-climatica evidenta, iar acum se prefigureaza schimbari radicale si rapide, la scara deceniilor. In plan practic, neputinta actiunii politice (precum in cazul Protocolului de la Kyoto) de a ajunge la rezultate semnificative confirma incapacitatea intrinseca a proiectului ecologic in curs.
Aceasta apatie organica, deopotriva individuala si colectiva, a ingrijorat si l-a determinat pe F. Guattari (un psihiatru convertit la ecologism) sa propuna, in urma cu doua decenii, largirea paradigmei ecologice spre campul societal si cel al mentalitatilor, prin conceptul de ecosofie. El a pornit de la considerentul ca termenul de ecologie este eclectic, ingloband realitati foarte eterogene; este mai intai o stiinta, cea a ecosistemelor de orice natura (sociale, urbane, familiale, ale biosferei), iar sub impulsul a numerosi si diversi factori a devenit un fenomen de opinie, care acopera sensibilitati diverse: de la cele conservatoare, care propavaduiesc intoarcerea la valorile ancestrale, la cele care tind la recompunerea unei polaritati progresiste, care sa se substituie vechii polaritati dreapta-stanga. In lucrarea sa Les Trois Ecologies (1989), Guattari a sustinut ca "ecologia environmentala" ar trebui gandita ca un intreg, impreuna cu ecologia sociala si ecologia mentala, printr-o ecosofie cu caracter etico-politic. In plus, intr-un asemenea sistem de modelizare s-a avansat notiunea unui obiect ecosofic care sa mearga mai departe decat cel ecosistemic, articulat dupa patru dimensiuni: cea a fluxului, a marimii, a valorii si a teritoriului existential. Astfel, ecosofia devine si ecoul unei tendinte din ecologia stiintifica de "transversalizare" in analiza mediilor, prin asocierea elementelor naturale cu cele artificiale, a speciilor animale si vegetale cu moduri de viata umana, precum si expresia unei interdisciplinaritati intre stiintele asa-zis "dure" si cele umane, promovata de environmentalism.
Pana acum, valorile de ordin mercantil si productivismul nu se impuneau decat datorita creditului pe care i-l acorda fiecare; ecosofia actioneaza pentru liberalizarea imaginarului si a comportamentelor, in vederea asumarii depline de catre om si societatea sa a responsabilitatii ecologice.
Ea ar constitui astfel o prima incercare de depasire a impasului ecologic actual, avand ca principal scop sublinierea prioritatii schimbarilor la nivelul modului de viata si al mutatiilor culturale.
Dar pentru a-si indeplini acest rol este nevoie de un salt si de transformari majore, de la conceptul de ecologie definit de Haeckel (1866), ca ansamblu al conditiilor de existenta si interactiunilor dintre fiintele vii si dintre acestea si mediu, la unul, in parte complementar, dar care pune accentul pe atitudinea si actiunea hotaratoare ale omului, in urma schimbarii radicale a conceptiei acestuia fata de natura si a modului de convietuire cu aceasta.
