De același autor
Ca urmare a frecventei, virulentei si consecintelor tot mai dezastruoase, fenomenele precum inundatiile majore din aceasta primavara nu mai pot fi privite izolat, ca simple evenimente meteorologice exceptionale, istorice, care se petrec o data la 100 de ani. Ele se impun a fi plasate in cadrul unei tendinte tot mai clare de manifestare, in plan regional si mondial, a primelor semne ale schimbarilor climatice globale, in curs de afirmare.
Intr-adevar, secetele severe si verile caniculare, din Europa Sud-Vestica, inundatiile catastrofale si aparitia unor fenomene naturale extreme, nemaiintalnite anterior in partea central-estica a continentului, toate intr-o perioada de timp de numai 5 ani, arata ca este pe cale a se produce o modificare brusca a climatului. Primele consecinte sunt si ele deosebit de categorice: zeci de mii de victime umane, pagube de sute de miliarde de euro si o categorie noua de marginalizati: refugiatii climatici!
Si pentru Romania semnele schimbarii climei sunt evidente. Din 1900, temperatura medie a crescut cu 0,7 grade Celsius, tendinta accentuandu-se in ultimele doua decenii; au aparut ani fara iarna (in care nu a nins aproape deloc), iar prin scurtarea duratei primaverilor si a toamnelor se profileaza doua mari anotimpuri: unul mai umed si rece si altul mai cald. Cu cele 7 valuri de inundatii ale sale, 2005 este cel mai ploios an de cand la noi se fac inregistrari hidrologice, iar deversarea Dunarii in 2006 reprezinta un efect subregional al modificarilor climatice.
Ritmul si amploarea schimbarii conditiilor de mediu presupun o adaptare pe masura din partea societatilor. Aparent paradoxal, ajunsa la un varf al dezvoltarii sale, civilizatia umana este deosebit de vulnerabila si se dovedeste nepregatita sa reactioneze adecvat la asemenea evolutii climato-ambientale.
Intr-adevar, apogeul demografic (niciodata planeta nu a trebuit sa suporte 6,5 miliarde de fiinte umane, ca acum), consumul excesiv de resurse naturale si complexitatea habitatului socio-uman construit il fac deosebit de imobil, greu adaptabil si, in consecinta, foarte vulnerabil la schimbarile masive si bruste ale conditiilor esentiale de existenta.
Neimpartasind in totalitate teoria maximului autodistrugator, devine insa evidenta nevoia unei regandiri a reactiei fata de asemenea schimbari climato-ecologice globale. In urma cu peste 15 ani, cand s-a acceptat ideea unor iminente schimbari climatice si de mediu radicale si profunde, militantii ecologisti si specialistii, urmati indeaproape de unii oameni politici responsabili, avansau conceptul de securitate ecologica.
Desi vazut mai ales dintr-o perspectiva instrumentala, el are meritul ca, legat de o valoare mai larg impartasita, respectiv cea de securitate nationala, sa contribuie la o mai mare vizibilitate a problemelor aferente, sa determine o mobilizare sporita a publicului si guvernelor in solutionarea lor, inclusiv prin acordarea resurselor administrative si financiare absolut necesare. Cu o dimensiune climatica accentuata, conceptul revine in actualitate, ca o posibila abordare a noilor riscuri majore si o incercare de diminuare si de inscriere intr-o perspectiva acceptabila a noului impact asupra mediului. Desi preocupati de decenii cu probleme globale precum diminuarea stratului de ozon, efectul de sera ori disparitia speciilor, pana acum s-a acordat atentie mai ales reducerii contributiei antropice la producerea sau amplificarea lor; insuficienta actiunii de remediu si sporirea amplorii fenomenelor, cu consecinte devenite incontrolabile, au impus insa manifestarea, concomitent, ca un compromis, si a solutiei adjuvante de adaptare la noile riscuri. Au aparut, astfel, expresii si concepte precum “convietuirea cu apele”, “pregatirea permanenta pentru dezastre” (cutremure, dar si inundatii sau canicula!) s.a.
Adaptabilitatea la noile realitati climato-ecologice devine un criteriu de viabilitate al fiecarei comunitati si o responsabilitate proprie.
Marile societati, actualmente dominante, in frunte cu cele ale SUA, UE si Japonia, si-au pus deja asemenea probleme si au intreprins demersuri spre investigarea lor si pentru adoptarea primelor masuri necesare.
Documente precum raportul Pentagonului An Abrupt Climate Change Scenario and Its Implications for United States National Security (octombrie 2003), desi nu pot stabili cu exactitate date si dimensiuni de manifestare, afirma posibilitatea producerii unor scenarii si propun reactia cea mai adecvata.
Intr-un asemenea context al insuficientei abordarii si, in consecinta, al deficientei reactiei se inscrie si situatia din Romania. Strategia nationala pentru schimbari climatice si planul de implementare stabilesc cum sa aplicam angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto, dar nu spun nimic despre particularitatile de afirmare in plan subregional a schimbarilor climatice si mai ales despre reactia de aparare si adaptare care s-ar impune.
Metoda invatarii exclusiv din experientele concrete (si aceasta aplicata “à la roumaine”) se dovedeste total insuficienta si, intre doua catastrofe naturale majore, trebuie sa evaluam consecintele si scenariile posibile pentru Romania ale schimbarilor ecologice globale si ale reactiei corespunzatoare, pe baza unei strategii adecvate. Intelegerea faptului ca securitatea ecologico-climatica reprezinta, de acum inainte, o parte inseparabila si din ce in ce mai importanta a securitatii nationale si internationale a Romaniei reprezinta “motorul” decisiv al unei asemenea intreprinderi.
