Planul-cadru pentru invatamantul gimnazial: mestesug de tampenie

Povestind despre aberațiile pe care elevii erau siliți să le învețe la școala de popi din Fălticeni, Ion Creangă (Amintiri din copilărie) remarca: „Și turbare de cap și frântură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu mi s-a mai dat a vedea; cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!” Cam aceleași cuvinte, din păcate, mi-au venit în minte reflectând asupra Planului-cadru pentru învățământul gimnazial, aprobat cu ceva timp în urmă de Ministerul Educației. Iată argumentele:

Mircea Miclea 25.04.2016

De același autor

 

1.    Planul-cadru nu se fundamentează pe un profil al absolventului de ciclu gimnazial. Pentru a stabili ce discipline studiază un elev și câte ore sunt alocate pentru fiecare disciplină (= plan cadru), mai întâi trebuie stabilite rezultatele învățării: ce vrem să știe el la final, ce cunoștințe, deprinderi și atitudini ne dorim să posede la final de ciclu. Abia după aceea stabilim ce discipline și câte ore sunt necesare pentru a-l face să posede într-adevăr acele cunoștințe. De exemplu, ne raportăm la Cadrul European Comun de Referință pentru limbi străine, cădem mai întâi de acord că, la final de gimnaziu, elevul trebuie  să posede nivelul de competență B1 (= capacitatea de a utiliza independent limba străină) și abia apoi stabilim în câte ore de predare  pe săptămână se pot dobândi acele competențe lingvistice. Mai simplu spus, ca să știi ce și cât să înveți, trebuie mai întâi să știi unde trebuie să ajungi. Or, actualul plan-cadru vine și spune: trebuie studiate aceste materii, atâtea ore, ca să ajungem habar n-avem unde! Comic, dacă n-ar fi tragic! Acest plan-cadru a fost făcut pentru a satisface interesele celor care predau, nu ale celor care învață! El îi asigură pe profesori că nu se schimbă nimic, că se vor preda aceleași materii ca și până acum și că o să aibă toți ore de predare suficiente ca să-și facă norma. S-a aprobat un plan pentru liniștea dăscălimii, nu pentru dezvoltarea elevilor.



2.    Numărul de ore de predare e aberant de mare. La clasele a VII-a și a VIII-a se ajunge până la 33, respectiv 34 de ore pe săptămână. Adică, un elev trebuie să frecventeze, aproape în fiecare zi, 7 ore de predare la clasă. Sau, altfel spus, norma săpămânală a elevului la clasă este de aproape 2 ori mai mare decât norma de predare săptămânală a cadrului didactic! Dacă un elev ia școala în serios, mai are nevoie de încă 3 ore zilnic să învețe și să își facă temele, așadar ajunge ușor la 10 ore de studiu. Majoritatea nu mai rezistă însă la acest efort suplimentar si tratează învățarea cu superficialitate, ceea ce îi face să obțină rezultatele dezastruoase pe care le constatăm în fiecare an, la Evaluarea Națională. Cu un număr atât de mare de ore de predare ești forțat să devii superficial în învățare.



Din păcate, numărul mare de ore didactice compromite complet programul after-school. Scopul unui program after-school este de a menține elevii în spațiul securizant al școlii, pentru a le oferi asistență și suport în învățare și pentru a le crea oportunități suplimentare de dezvoltare personală. Dacă un elev de clasa a VII-a sau de a VIII-a petrece zilnic 7 ore la clasă, implicarea lui activă în programele after-school e total compromisă. Chiar dacă ar vrea, nu mai are energie. Soluția corectă, bazată pe analiza literaturii de specialitate și a bunelor practici, susține în învățământul gimnazial un raport de 5 ore la clasă + 1 oră pauză + 3 ore de învățare/ program after-school. Această soluție a fost exprimată în varianta inițială din Legea Educației Naționale,(LEN) articolul 66, alin. 1, numai că miniștrii USL au anulat-o prin ordonanță de urgență! De ce?  C-așa-i în tenis, cum ar spune Toma Caragiu.



3.    Planul-cadru aprobat subminează inovația și flexibilitatea didactică. O lume tot mai volatilă face inovația și flexibilitatea tot mai necesare. Aceasta este una dintre lecțiile fundamentale ale filogenezei, unde un genotip creează o diversitate de fenotipuri, pentru a-și maximiza șansele într-un mediu imprevizibil. De această lecție trebuie ținut seamă și în educația elevilor: pe lângă disciplinele obligatorii, ai nevoie de un număr mare de discipline opționale, pentru a răspunde la schimbările rapide de pe piața muncii, din mediul științific și cultural,din nevoile și preferințele elevilor . Cu cât elevul e mai matur, cu atât numărul de opționale trebuie să fie mai mare, pentru că nevoile se diversifică și pentru că el poate alege tot mai mult în cunoștință de cauză. Planul-cadru aprobat vine și spune că din cele 31-34 de ore/ săptămână doar 1-3 ore pot fi opționale. În articolul 66, alin. 1 din varianta inițială a  LEN, se stipula clar că disciplinele opționale au o pondere de 20% în planurile-cadru pentru învățământul gimnazial și de 30% în cele pentru liceu. Dar și acest paragraf a fost anulat printr-o ordonanță de urgență, pentru că așa au vrut guvernanții noștri, să îmbrăcăm toți aceeași uniformă epistemică. E explicabil: pentru mințile lor fixiste, orice flexibilizare este incomodă, problematică, inutilă, deci trebuie anulată.



4.    Când am făcut analizele pentru fundamentarea legii educației, a reieșit clar că cea mai mare rată de abandon școlar (unde noi am fost și suntem, din păcate, pe locul I în UE !) este la trecerea din clasa a VIII-a spre a IX-a. Unii elevi, din motive financiare, nu-și pot permite să frecventeze liceul la oraș, alții obțin note mici la Evaluarea Națională și abandonează școala, înainte de a termina învățământul obligatoriu. Soluția pentru a rezolva această problemă era să introducem clasa pregătitoare și să aducem clasa a IX-a de la liceu la gimnaziu. Elevul frecventa astfel 10 ani de școală, adică învățământul obligatoriu, aduceam școala lângă elev, evitam noi presiuni financiare pe familiile copiilor, iar evaluarea națională se dădea la finalul învățământului obligatoriu, în clasa a IX-a, așa cum are sens, nu în clasa a VIII-a, când ciclul obligatoriu nu e încheiat.Am scris aceasta soluție în LEN.



Pentru cei ce nu știu, menționez că aceasta este și structura școlară în învățământul finlandez, de departe cel mai performant la nivel internațional. Numai că argumentele logice și empirice au fost anulate printr-o învârtitură de pix guvernamental care, printr-o nouă ordonanță de urgență, a stabilit că clasa a IX-a revine la liceu. În naivitatea mea, încă mai speram că, până la urmă, rațiunea  o să triumfe și o să se revină la structura școlară propusă în LEN, mai ales că și actualul ministru a recunoscut că 23% din abandonul școlar se petrece la trecerea din clasa a VIII-a spre clasa a IX-a. Acum însă, când s-a aprobat planul-cadru pe o structură a gimnaziului pe care o avem din 1950, nu mai am nicio speranță. Aprobarea acestui plan-cadru legitimează o structură gimnazială revolută, care generează cel mai mare abandon școlar din Europa. Mult succes, tovarăși!



5.    Cunoștințele pe care le dobândim au două tipuri de valoare: valoare în sine și valoare de utilizare. Valoarea în sine a unei cunoștințe e dată de validitatea și de adevărul ei; cu cât e mai adevărată/ validă, cu atât are o valoare în sine mai mare. Valoarea de utilizare se referă la măsura în care acea cunoștință e folositoare pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm. Scopul principal al școlii, mai ales al învățământului obligatoriu, este, ca să-l parafrazez pe N. Withead, de a-l învăța pe elev cum să utilizeze cunoașterea. Utilizarea cunoașterii crește substanțial dacă predarea este integrată într-un număr redus de discipline. Dacă eu vreau, de pildă, să înțeleg cum funcționează ochiul uman, mi-e mai util să mi se predea cunoștințe de optică, de chimie și de biologie în cadrul aceleiași materii, decât în 3 materii diferite. Ca să mă exprim altfel, cu cât cunoștințele sunt mai dispersate în mai multe discipline, cu atât utilizabilitatea lor e mai redusă.



Planul-cadru aprobat promovează un număr prea mare de discipline, favorizează dezintegrarea, nu integrarea cunoașterii și, prin consecință, reduce valoarea de utilizare a cunoștințelor dobândite de către elevi în gimnaziu. Până și disciplinele care puteau fi foarte ușor integrate au rămas separate. Era atât de ușor, de pildă, ca din „Educație tehnologică și aplicații practice” și „Informatică și TIC” să se propună o singură disciplină integrativă: „Tehnologia informației”, dar nu s-a făcut nici  măcar asta.


Pe scurt, așa cum arată acum planul-cadru  vom fi iarăși ce-am fost și mai rău decât atât. În fiecare an, câteva sute de mii de elevi vor face școală după un plan care nu are o țintă clară, care îi favorizează pe cei ce  predau, nu pe cei ce învață, care e inflexibil, revolut, și care nu stimulează exact ceea este mai important, anume  utilizarea cunoașterii.



Reacțiile publice la acest plan-cadru au fost apatice. E semn prost, semnul că ne-am obișnuit cu răul,  că am devenit indiferenți. Cred, însă, că după culpa morală de a produce răul, indiferența față de el este imediat pe locul doi. Nu mai cred că pot schimba ceva; ce am încercat n-a rezistat, dar mă străduiesc să nu fiu indiferent.



Mircea Miclea este profesor universitar, fost ministru al Educatiei si presedinte al comisiei prezidentiale care a elaborat Legea Educatiei din 2011.

 

Articol preluat hotnews.ro

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22