De ce ne distrugeți bibliotecile, domnilor guvernanți?

Desființăm biblioteci cu nepăsare, ca și când aceste instituții de cultură și instruire ar aduce cel mai mare rău țării. La ce bun să mai avem biblioteci, dacă se poate trăi și fără ele, când avem Internetul care, prin copy–paste, rezolvă orice, consideră domnii miniștri.

În ultimele luni mi-am amintit frecvent de celebrul roman a lui Ray Bradbury, Fa­hren­heit 451, după care s-a făcut un film la fel de celebru regizat de François Truffaut. Car­tea este o distopie, în care se prezintă o so­cietate viitoare supertehnologizată, unde căr­țile sunt în afara legii și „pompierii“ le ard pe cele pe care le găsesc. Titlul se re­feră la temperatura la care hârtia se auto­aprinde. Această societate instituie te­roa­rea împotriva tuturor deținătorilor de cărți. Prin dispariția cărților se elimină îndoiala din mințile oamenilor, pe care societatea vrea să-i transforme în roboți prin spă­la­rea creierilor.

De ce sunt obsedat de această carte? Pur și simplu fiindcă ceea ce se întâmplă astăzi în România nu e foarte departe de distopia lui Ray Bradbury.

Politica promovată de guvernele postdecembriste împotriva bi­blio­tecilor, care a atins punctul culminant cu Guvernul Ponta, a dus la dispariția (nu închiderea!) a mai multor mii de biblioteci în România, chiar dacă nu se practică direct autodafeul ca în romanul menționat mai sus. Bi­blio­tecile cele mai afectate de acest fenomen sunt cele publice comunale și cele școlare, dar și marile biblioteci. Dacă la sfârșitul anului 1989 existau, conform Anuarului Statistic al României, 20.773 de biblioteci, la sfârșitul anului 2012 numărul acestora scă­zuse la aproape jumătate, fiind de nu­mai 11.309. Am avut oare prea multe bi­blioteci și a fost nevoie să scadă atât de drastic numărul lor?

Dimpotrivă, biblioteca înseamnă o șansă în plus la lectură, cu atât mai mult cu cât ne aflăm pe ultimul loc între țările Uni­unii Europene în privința tinerilor de 15 ani care au dificultăți de lectură și în­țe­legere a unui text (peste 40%), fapt con­firmat de rapoartele anuale PISA (Pro­gra­mul Internațional pentru Evaluarea Ele­vilor, care cercetează cunoştinţele şi abi­li­tăţile necesare integrării sociale, do­bân­dite în învăţământul obligatoriu, asimilate de către elevi). Strategia europeană pen­tru 2020 pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică, care urmărește re­ducerea abandonului şcolar sub 10%, pre­cum şi cel al creşterii procentajului de ab­solvenţi la cel puţin 40%, acordă un rol im­portant bibliotecii în acest proces. Tre­buie să ne reamintim că, în lipsa de­prin­de­rilor de lectură, mulți absolvenți de liceu nu sunt în stare să facă o compoziție cât de cât coerentă, că există licențiați care nu știu să facă o cerere de angajare și că în­vățământul, în general, este de o calitate ca­re scade de la an la an, dar nu în­tre­prindem nimic pentru ameliorarea acestei situații. Dimpotrivă, desființăm biblioteci cu nepăsare, ca și când aceste instituții de cultură și instruire ar aduce cel mai mare rău țării. La ce bun să mai avem biblioteci, dacă se poate trăi și fără ele, când avem In­ternetul care, prin copy–paste, rezolvă orice, consideră domnii miniștri.

Dacă regimul comunist a avut păcatele lui, în privința bibliotecilor nu-i putem re­proșa lucruri grave. A înființat și dezvoltat o rețea vastă de biblioteci. Toate aceste biblioteci, după 1989, au urmat un proces de așa-zisă restructurare, de fapt de des­ființare. Au dispărut mai întâi bibliotecile sindicale, care aveau funcția de biblioteci publice aflate în subordinea în­tre­prin­de­rilor și instituțiilor de stat. Milioanele de vo­lume pe care acestea le dețineau au fost practic distruse, în absența unei hotărâri guvernamentale privitoare la orientarea publicațiilor spre alte biblioteci, îndeosebi spre bibliotecile comunale și școlare aflate în permanentă penurie de cărți. În or­di­nea dezastrelor, a urmat Biblioteca Ins­ti­tutului Național de Informare și Do­cu­mentare (INID), a cărui colecție, formată din două milioane de volume, în urma re­trocedării spațiului în care se afla, a fost evacuată în comuna Măgurele și, pur și sim­plu, aruncată într-o magazie în care plo­ua. Vă imaginați că toate aceste pu­bli­cații au putrezit. Nicio autoritate nu s-a se­sizat de acest bibliocid și nu s-au căutat vreodată vinovații. Și așa, an de an, prin neglijența sau rea-voința guvernanților, zeci de biblioteci au dispărut.

Între dezastrele recente în rândul marilor biblioteci se înscrie și desființarea recentă a Bibliotecii Pedagogice Naționale „I.C. Pe­trescu“ din București. Sub pretextul re­trocedării clădirii în care biblioteca func­ționa de peste 50 de ani, se emite Or­do­nan­ța de Urgență privind modificarea Le­gii Educației din data de 23 decembrie 2013 (exact în perioada vacanței de Cră­ciun, spre a se afla cât mai târziu), în ca­re, la penultimul punct, se vorbește și des­pre „reglementarea statutului Bibliotecii Pedagogice Naționale «I.C. Petrescu», care devine secție a Bibliotecii Centrale Universitare“. Și aceasta, chipurile, din grija pentru instituția care „se află într-un mare pericol de a pierde fondul de cărți și locurile de muncă ale salariaților“. Prin această ordonanță de urgență, de fapt, se desființează cea mai importantă bi­bliotecă pedagogică românească, iar con­se­cințele pentru învățământul românesc vor fi dezastruoase.

Anul trecut, Biblioteca Pedagogică Na­țio­nală „I.C. Petrescu“ și-a serbat 133 de ani de existență. De la 1880, data înființării sa­le, și până astăzi, biblioteca și-a dezvoltat colecțiile în domeniul științelor educației, cuprinzând întreaga literatură pedagogică națională și o valoroasă literatură străină. În colecțiile sale se află bibliotecile unor prestigioase instituții din trecut, ca Școala Normală Superioară, Seminarul Pe­da­go­gic Universitar, Casa Școalelor, fonduri pro­venite din bibliotecile lui Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu sau din acelea ale unor renumiți pedagogi români, ca I. Zalomit, Onisifor Ghibu, I.C. Petrescu etc. În întreaga sa istorie, Biblioteca Pe­da­go­gică Națională „I.C. Petrescu“ a spri­jinit ne­contenit formarea și perfecționarea pro­fesorilor din învățământul gimnazial și li­ceal. Păstrând proporțiile, această bi­bli­o­tecă este tot atât de importantă pentru ța­ra noastră ca și Biblioteca Academiei Ro­mâne. Ceea ce sporește dramatismul aces­tui act necugetat este faptul că Biblioteca Centrală Universitară din București nu poate prelua mai mult de 30.000 de vo­lu­me din cele 450.000, cât deține în prezent Biblioteca Pedagogică Națională, din cau­za spațiului insuficient de depozitare de care dispune. Ce se întâmplă cu restul de 420.000 de volume adunate de atâtea ge­nerații de cărturari români?! Recurgem la auotodafeul cărților? Nimeni nu a realizat un studiu de impact al acestui demers. Ni­meni nu a analizat la BCU București spa­țiile, pentru a vedea dacă colecțiile Biblio­tecii Pedagogice Naționale își găsesc loc în această bibliotecă. Pentru cei care nu cu­nosc nici istoria și nici destinația celor două biblioteci, lucrurile par firești, dar, în realitate, prin această măsură, se dis­trug două biblioteci. BCP este biblioteca științifică a pedagogiei românești cu struc­tură a colecțiilor preponderent educa­țio­nală, în timp ce BCU este bibliotecă uni­ver­sitară cu publicații legate de formarea studenților, dar și cu publicații științifice de cel mai înalt nivel pentru profesorii și cercetătorii din centrul universitar ro­mâ­nesc. Prin transferul fondurilor peda­go­gi­ce, BCU nu va mai avea niciun spațiu de creș­tere a colecțiilor proprii și va fi ne­voi­tă ea însăși să solicite spații în alte clădiri din București.

Culmea ironiei – decizia de a des­ființa BCP a fost luată chiar de Ministerul Educației, cel care ar fi trebuit să o protejeze, fiindcă această instituție info­do­cu­men­tară reprezintă, sub aspect documentar, in­teresele majore ale învățământului ro­mâ­nesc. Cine plătește pentru acest act ires­pon­sabil? Oare cei care au luat această de­cizie se gândesc vreo clipă la ce vor spune generațiile viitoare despre fapta lor? Pro­ba­bil că nu-i interesează! Sub presiunea opi­niei publice și a asociațiilor de biblio­te­cari, ministrul Educației s-a pretat la o di­versiune. A lansat zvonul că lipsesc 4.000 de cărți din fondul de patrimoniu al biblio­tecii – afirmație dovedită ulterior falsă. Cu alte cuvinte, bibliotecarii fură cărți, așa că e bine că am desființat biblioteca. La fel s-a spus în decembrie 1989, că bibliotecarii au dat foc Bibliotecii Centrale Universitare din București ca să-și ascundă furturile de pu­blicații. Ce zvon mai diabolic de a des­fiin­ța o instituție decât să-i compromiți pe cei care lucrează în ea?

Altă tentativă de a distruge o mare bibliotecă a aparținut Ministerului Cul­turii, care a încercat să ia par­te­rul și me­zaninul Bibliotecii Na­ționale a României și să-l treacă pur și simplu în proprietatea sa, cu toate că, de fapt, proprietarul întregii clădiri s-ar cu­veni să fie biblioteca – pentru construcția acesteia s-au împrumutat bani de la Ban­ca Mon­dială. Dacă aplicăm corect legea, Mi­nis­terul Culturii este cel care ar trebui să plă­tească chirie Bibliotecii Naționale pen­tru spațiile ocupate deja, și nu să în­cerce să-i ia și alte spații acesteia, prin pre­­siune și șan­taj. Erau tocmai spațiile în care se or­ga­nizau expoziții, conferințe, re­u­­niuni pro­fesionale, lansări de cărți, pen­tru că nu poate fi concepută o bibliotecă na­țio­nală fă­ră asemenea spații de or­ga­nizare a ac­ti­vităților culturale legate de car­te. De aceas­tă dată, aflând la vreme des­pre in­tenții, bibliotecarii Bibliotecii Na­ționale au protestat cu îndârjire, susținuți și de asociațiile profesionale și de inte­lec­tuali de vază, prieteni ai bibliotecii, au sen­sibilizat opinia publică și nu au cedat pre­siunilor. Se pare că noul ministru al Cul­tu­rii a înțeles situația și va produce o no­uă hotărâre de guvern în care se va mul­țumi cu spațiile pe care deja le ocupă. Aș­teptăm cu atenție rezolvarea!

În ce privește zecile de biblioteci din în­vățământul gimnazial și liceal, acestea nu au mai primit, începând cu 2009, niciun ban pentru achiziția de publicații. Cum să faci educația pentru lectură, când de șase ani nu se mai alocă nimic pentru bi­blioteca școlară? Cum să atragi copiii spre lectură cu niște cărți ferfenițite, murdare și pline de bacterii? Legea bibliotecilor pre­vede că publicațiile pentru copii tre­buie reînnoite într-un interval care în­cepe, pentru cei mai mici dintre cititori, de la șase luni de la achiziție. Cine însă mai respectă legile în țara asta?

Referitor la bibliotecile publice din mediul rural, numărul acestora scade alarmant an de an. Numeroase primării nu mai fi­nanțează posturile de bibliotecari din lipsă de fonduri. În puține locuri unde mai exis­tă bibliotecari, aceștia sunt folosiți adesea pe post de funcționari la primărie.

Iată că, an de an, veștile rele se înmulțesc. Sperăm, totuși, că în al doisprezecea ceas autoritățile își vor da seama care este rolul bibliotecilor într-o societate civilizată și cât de importante sunt bibliotecile și lec­tu­ra pentru formarea și informarea oa­me­nilor.

Prof. univ. dr. MIRCEA REGNEALĂ, președintele Asociației Bibliotecarilor din România