Despre secularizare şi avansul său Biserica Ortodoxă Română, înainte şi după Colectiv

Mirel Banica 02.12.2015

De același autor

Tragedia de la clubul Colectiv a marcat spiritele tuturor. Implicaţiile sale în domeniul social şi politic sunt vizibile, iar evenimentul s-a transformat în Pasărea Phoenix a României democratice. Am lăsat intenţionat timpul să-şi desăvârşească lucrarea, să mai potolească emoţiile şi pasiunea, pentru a aduce în discuţie unul dintre cele mai importante aspecte a tot ceea ce s-a întâmplat: un marker important pentru înţelegerea procesului de secularizare a societăţii din România. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru BOR, în ceea ce priveşte locul, rolul şi imaginea sa de ansamblu în societatea românească. Cu alte cuvinte, BOR, înainte şi după momentul Colectiv.

 

A defini secularizarea, a măsura amploarea şi impactul său, strădania de a indica un curs, o evoluţie a acesteia... de mai bine de un secol, eforturile teoretice ale ma­ri­lor specialişti în sociologia re­ligiilor s-au concentrat asu­pra unei noţiuni incerte, le­gată de diversitatea trans­formărilor pe care le suferă re­ligia în societăţile mo­der­ne. Limba franceză de­fi­neş­te termenul de secularizare cât se poate de raţional: la origine, termenul provine din vocabularul juridic şi desemnează transferul bu­nurilor aparţinând Bisericii către un pro­prietar civil, în detrimentul acesteia. Ter­menul este asociat deci separării societăţii, în ansamblul său, de valorile Bisericii şi de autoritatea acesteia. Sub acest înţeles, el şi-a făcut intrarea şi în limbajul religios creştin, fie pentru a desemna slăbirea „tu­telei“ Bisericii asupra societăţii, fie, de o ma­nieră încă şi mai radicală, pierderea sen­sului religios într-o societate guvernată din ce în ce mai mult de raţiunea tehnică, ştiinţifică, de maximizarea cu orice preţ a profitului material.

 

Secularizarea în România: o definiţie dificilă

 

Limba română, maleabilă cum o ştim, a adop­tat de o manieră imperfectă termenul de „secularizare“. În momentul în care el îşi face intrarea ca neologism, societatea ro­mânească abia cunoaşte modernitatea propriu-zisă, trecând cu greu de la caftan şi calpac la pantalonul călcat cu dungă. Secularizarea nu îşi găseşte echivalent atunci, de unde ambiguitatea semantică şi care a însoţit-o dintotdeauna. Perioada co­munistă a fost una de intensă secularizare instituţională, agresivă, percepută ca atare de cler şi membrii Bisericii. Imediat după Decembrie 1989, odată cu erupţia sa în spaţiul public, Biserica Ortodoxă percepe orice tentativă de analiză critică a faptului religios contemporan ca fiind opera „atei­lor“ sau a „duşmanilor neamului ro­mâ­nesc“. Însuşi termenul de secularizare este evitat din analizele şi comunicatele bi­sericeşti, fiind văzut ca o ruşinoasă şi bi­nemeritată „boală“ a Occidentului, ce nu va atinge niciodată blândul şi creştinul po­por român, proaspăt întors la „lumina cre­dinţei“. 25 de ani au trecut ca un fum, marcaţi fiind de mai multe crize ale mo­dernităţii religioase, dintre care cele mai cunoscute au fost legate de prezenţa sim­bolurilor religioase în şcoli sau de mo­da­li­tatea de predare a religiei. Asistăm şi la apa­riţia mai multor asociaţii şi persoane care contestă deschis BOR (dar nu şi alte cul­te şi confesiuni prezente în România, fapt semnificativ), dobândind, cu timpul, de­loc paradoxal, un comportament de „sec­tă civilă“ antireligioasă, de „evan­ghelişti“ ai laicităţii.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-mirel-1.jpg

Protestele post-Colectiv marchează o pre­mieră în istoria recentă a României. Bi­serica Ortodoxă majoritară este contestată deschis în spaţiul public, inclusiv prin agre­siuni fizice împotriva unor preoţi, aşa cum s-a în­tâmplat în unele oraşe din provincie. Ele închid o eta­pă, legată de modernizarea rapidă adusă de intrarea în Uniunea Europeană, mi­gra­ţie, avansul civilizaţiei teh­nologice şi creşterea gra­du­lui de autonomie a indi­vidului. Actuala criză este mai mult decât un slogan, contestarea patriarhului României sau a ie­rarhiei ortodoxe în ansamblul său. Este vor­ba de o criză a modernităţii religioase şi de un avans semnificativ al secularizării, în varianta sa românească. Cum am ajuns aici? Inventarul tuturor factorilor care au condus la această stare de fapt este unul foarte vast. Ne vom mărgini să menţionăm cei mai importanţi vectori de secularizare, fiecare dintre aceştia meritând însă o ana­liză mai aprofundată.

 

Pierderea ruralităţii. Exodul masiv şi criza satului românesc

 

Fiecare dintre societăţile europene poartă marca unor „rădăcini religioase“ care-i sunt proprii. Pentru România, ortodoxia a fost indisolubil legată de naţiune, sat, ru­ralitate şi un fel de a crede, impregnat de calendarul şi religiozitatea populară. Fără a mai vorbi de un anumit tip de trans­mi­sie a cunoştinţelor religioase, bazat pe ora­litate şi repetiţia mecanică a unor gesturi magico-rituale. Inutil să mai repetăm, mult visatul „ţăran român“ nu mai există decât în fotografiile de la Muzeul Țăra­nu­lui sau în imaginaţia nostalgică a unor or­tho-tra­diţionalişti români, de genul celor care se expun la lansări de carte în di­ver­sele „li­bră­rii ortodoxe“, cu veste de pâslă neagră, pălăriuţe mocăneşti sexy şi că­mă­şoaie lungi de cânepă aspră, spălate însă cu de­ter­gent puternic şi frumos mirositor, de fir­mă. Mă opresc aici cu descrierea, am tendinţa de a fi răutăcios şi nu este cazul. Este vorba doar de exponenţii sinceri şi ne­vinovaţi ai unei Tradiţii rurale ago­ni­zante, care mai trăieşte recompusă doar din bucăţi şi fapte disparate.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-mirel-2.jpg

Să revenim. Avem de-a face, deci, cu do­uă tendinţe contrarii. Pe de o parte, cei ca­re refuză să creadă (şi să se convingă sin­guri) că societatea rurală românească este în agonie. Pe de altă parte, tendinţa de a trata religia şi satul ca pe o „comoară me­morială naţională“, care trebuie apărată cu orice preţ. Numai că această cons­truc­ţie de tip patrimonial a memoriei şi iden­tităţii religioase ortodoxe (şi greco-ca­to­lice, în bună măsură) este una fragilă şi pli­nă de surprize. Chestiunea care se ridi­că acum, prin interogarea secularizării, este dacă această referinţă nu este şi ea pe cale de dispariţie. Cel mai bun argument în acest sens este folclorizarea extremă a religiosului în scopuri de marketing, tu­ris­tice şi comerciale. Scoase din universul în care aveau odată un sens bine precizat, toate aceste simboluri religioase devenite bunuri de consum curent constituie o măr­turie o slăbirii religiei ca memorie colec­ti­vă naţională. Sunt 100% convins de faptul că mulţi dintre „tinerii frumoşi“ care au strigat în Piaţa Universităţii faimosul slo­gan „Vrem spitale, nu catedrale!“ adoră hra­na naturală şi produsele bio-eco „mă­năstireşti“, iubesc MŢR-ul şi târgurile de „tradiţii“ organizate acolo sau vizitează mănăstirile din Oltenia sau Moldova (aces­tea din urmă, dacă s-ar putea, să fie po­pu­late de nişte călugări decorativi, pentru at­mosferă). Toate marchează o nouă etapă în procesul de secularizare, deja con­su­mată în Occident, identificată de spe­cia­lişti prin noţiunea de „exculturare“ re­li­gioasă. Armătura religioasă a societăţii noas­tre (gândiţi-vă la cordul dintr-o an­velopă, o comparaţie nu tocmai drăguţă, dar utilă) cedează într-un ritm accelerat. Transmisia memorială clasică nu mai func­ţionează, religia a devenit marketing, iar fie­care îşi alege ceea ce crede că i se po­tri­veşte - sau nu. O stare de fapt sintetizată în faimoasa de acum formulă a socio­lo­gu­lui britanic Grace Davie: believing wi­thout belonging. A crede fără a aparţine, de fapt, unei instituţii religioase.

 

Mass-media şi transmisia religiei. Religia, obiect de consum curent

 

Cei mai tineri dintre noi trebuie să ştie că în primii ani după 1990, BOR şi mass-media au cunoscut o opoziţie cva­si­per­ma­nentă, un război deschis. Pe de o parte, Bi­serica se dorea purtătoare a unei Tradiţii ce impune reguli de conduită severe, în contradicţie cu libertatea moravurilor ce lua avânt în România sau cu imaginea pu­blică a unor membri ai clerului. Pe de altă parte se află mass-media agresive, reac­tive, organism funcţionând sub impe­ra­tivul evenimentului imediat, al sim­pl­i­ficării extreme şi spectacolului. Orice fapt divers religios se transformă într-o ştire de senzaţie, ceea ce irită la culme BOR. Răs­punsul este unul cât se poate de mo­dern, prin înfiinţarea reţelei radio-TV Tri­nitas şi a agenţiei Basilica. Justificarea teo­logică este una clară şi evidentă: Ade­vărul (cu majusculă) nu se mai poate apă­ra singur. Numai că, aşa cum a arătat şi experienţa catolică a anilor 1980-1990, ori­ce formă de morală diferită este aprig con­testată de corpul social, fiind percepută ca o „cenzură“ a moravurilor. Mass-media uzează autoritatea, iar imaginea televizată uzează la modul absolut. Utilizarea unor mijloace de comunicare modernă pare să se fi întors împotriva Bisericii. Aveţi răb­da­rea să priviţi cap-coadă un jurnal de ştiri Trinitas TV şi veţi înţelege mai bine afir­maţia de mai sus.

 

O altă întrebare deschisă şi fără răspuns, pe care vă rog să o acceptaţi ca atare: cum se face că, în ciuda operei filantropice rea­le (centre medicale, azile pentru bătrâni sau muribunzi, cantine, orfelinate, cam­pa­nii de recoltare de sânge sau medica­men­te), BOR este incapabilă de a promova sau măcar a o face cunoscută aşa cum se cu­vine?

 

Cea mai importantă schimbare în relaţia me­dia-Biserică s-a produs odată cu ge­ne­ralizarea presei digitale. Mass-media nu se mai mărginesc în a transmite mesaj re­ligios, ci încep să-l producă, pur şi sim­plu. Pe linia religiozităţii populare, media spune acum „ce se face şi ce nu se face“ cu ocazia marilor sărbători religioase, cum trebuie să te îmbraci sau să te com­porţi religios, jucând rolul babelor de altă­dată de la uşa bisericii. Un exemplu, doar unul, pescuit în apele fără fund ale In­ter­netului, pe site-ul unei televiziuni co­me­r­ciale: „TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BO­TEZĂTORUL aduce o serie de tradiţii ca­re trebuie respectate. În această zi este bine să nu se mănânce pepeni, deoarece forma lor aminteşte de cea a capului. De asemenea, în această zi nu se foloseşte cuţitul, totul se rupe cu mâna“. Mul­ti­pli­cate la infinit de spontaneitatea comuni­că­rii pe Internet, de lipsa sa de reflexivitate critică, astfel de afirmaţii duc la o erodare completă a autorităţii religioase, la o arun­care în derizoriu a sensului marilor săr­bă­tori religioase. Un regim de „prezentism re­ligios“ (după expresia lui Fr. Hartog) cu un efect secularizant năucitor, deoarece el împinge un număr mare de indivizi la re­acţii banale, instantanee, la uniformizarea experienţelor şi relaţiilor, în afara cadrului de autoritate a Bisericii.

 

Religiozitatea populară şi efectele sale

 

A existat dintotdeauna un subtil şi delicat echilibru între religia populară a maselor şi cea oficială, a Bisericii, şi aceasta nu doar în cazul ortodoxiei româneşti. Religia populară este bazată pe emoţie, trăire directă, vie şi plină de inovaţii neaş­tep­tate, adesea cu accente patetice sau pie­tiste. Religia oficială, reprezentată de an­samblul instituţiei BOR, a ştiut până acum să compună armonios cu religiozitatea populară, mai ales atunci când exista o societate rurală, în armonie cu natura şi ciclurile acesteia etc. Acum asistăm la răs­turnare rapidă şi neprevăzută de situaţie. După ce a încurajat şi susţinut fenomenul pelerinajelor în anii 2000 (care au co­res­puns unei nevoi reale din partea societăţii, pe care am detaliat-o în studiul meu Ne­vo­ia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Polirom, 2014), BOR se vede acum pusă în dificultate de apariţia unor noi tipuri de pelerinaje, per­manentizate, legate de cultul popular al Pă­rintelui Arsenie Boca. Nu se poate nega aici pietismul religios şi credinţa sinceră a multor oameni, atât timp cât nu sunt lă­murite pe deplin aspecte istorice şi mai ales teologice controversate din viaţa şi pro­ducţia (vizuală şi scrisă) lăsată moş­tenire de Arsenie Boca. Motivul este unul sim­plu: lipsa cronică de teologi de ca­libru din cadrul BOR, capabili să emită o opinie avizată în acest caz, dublată de dis­creditarea teologiei, în ansamblu, de că­tre religia populară. Pelerinul român nu este dornic de lecturi teologice, ci de emo­ţie şi minuni la purtător. Locul gol al teologiei a fost luat acum de ceea ce marele teolog rus Gh. Florovski denumea „un populism religios iresponsabil“, efectele fiind am­plificate de mass-media. De la ironizarea gesturilor pelerinilor la interogaţii de­di­ca­te reţetei financiare, totul a dus la cons­truirea unei imagini deformate a practicii şi practicantului religios în modernitate, perceput ca un individ defazat în raport cu timpul, sărac, intolerant şi opac faţă de problemele prezentului. O „Românie a moaştelor“, după cum o denumea distant şi oarecum ironic un cunoscut intelectual public, de care noi, „ceilalţi“, moderni şi ra­ţionali, ar trebui să ne distanţăm, pen­tru că reprezintă tot ceea ce nu vrem să fim. Religiozitatea populară este pe cale să învingă şi să sufoce întreaga Biserică ofi­cială, contribuind la construcţia unor pu­ternice stereotipuri antireligioase şi miş­cări de contestare globală, care se regăsesc acum nu doar în mass-media, ci şi la ni­velul simţului comun.

 

„Simfonia bizantină“ şi efectele sale

 

Celebra şi subtila simfonie bizantină a ra­portului dintre Biserică şi stat, în sensul „serviciilor reciproce“ pe care cele două en­tităţi şi le fac una alteia, a ajuns la li­mi­tele sale. Am prezentat, de-a lungul vre­mii, diverse forme de intruziune a poli­ti­cului în viaţa religioasă, unele mai puţin vizibile la prima vedere, cum ar fi practica unor administraţii locale de a finanţa, par­ţial sau integral, costurile deplasării la lo­curile de pelerinaj, sub forma unor auto­buze „pelerino-electorale“. Tot la peleri­na­je au fost prezenţi de-a lungul timpului mai toţi oamenii politici ai ţării. Au folosit aceste mari adunări populare ca mijloc electoral, ca pe un instrument eficace de cons­truire şi de identificare cu naţiunea şi moştenirea sa religioasă şi culturală. Ele au contribuit, dincolo de obţinerea de ca­pital şi construcţia de beneficii electorale, la invocarea imaginară a întregului corp social, a energiilor noastre comune, atâtea câte sunt ele. Contestarea violentă a mo­ravurilor şi calităţii clasei politice din Ro­mânia nu avea deci cum să nu atingă, prin ricoşeu, şi BOR, de care aceasta este le­gată simfonic.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-mirel-3.jpg

Tot aici s-ar încadra şi ridicarea a nu­me­roase „centre sociale“ (mai ales pe lângă pa­rohiile urbane) care nu-şi îndeplinesc deloc misiunea iniţială, cu ajutorul banilor publici. Construcţia Catedralei Neamului este percepută de contestatarii acesteia ca suprema risipă a banului public, în ab­senţa capacităţii de înţelegere a simbolului pe care-l reprezintă. Și nu în ultimul rând, atât timp cât lucrările nu sunt fi­nalizate, oamenii stau cu teama unui fias­co arhitectural, având deja experienţa „ca­tedralelor“ care au înflorit în mai toate ora­şele din ţară. Veritabile buncăre de be­ton şi sticlă, de un kitsch copleşitor, inun­dând spaţiul cu megawaţii urlaţi ai difu­zoarelor tip goarnă antiaeriană, ele sunt expresia publică a ceea ce teologul grec Ch. Yannaras numea „o veritabilă pier­de­re a substanţei teologice primare“. Pen­tru că, să nu uităm, contestatarii actuali au o altă viziune, adesea estetizantă şi eclec­tică asupra prezenţei religiei în spa­ţiul public, în totală opoziţie cu realitatea de pe teren, a ceea ce BOR a construit efec­tiv în aceşti 25 de ani. Prea puţină re­novare şi reconstrucţie patrimonială, prea multe betoane şi prost gust.

 

Etica ortodoxă şi spiritul capitalist

 

Protestele care au avut loc după Colectiv au adus în lumina reflectoarelor (la pro­priu, nu doar la figurat) o nouă categorie socială formată în aceşti ultimi ani. Mi-e greu să o denumesc corect, le voi spune cu prudenţă şi real respect „tinerii de mul­tinaţională“. Este vorba de oameni care muncesc din greu în schimbul unor salarii care le permit supravieţuirea onorabilă. Nu au cunoscut comunismul decât din cărţi, filme sau povestiri. Călătoresc mult, citesc mult, sunt creativi şi inovatori, în sensul cel mai pur al termenului. Au prie­teni (nu doar virtuali) pe tot mapamondul. Ritualul religios ortodox, cu scenografia sa complicată şi durata interminabilă, li se pare demodat. Ora de religie, o tentativă de îndoctrinare periculoasă şi inutilă, în con­tradicţie cu spiritul libertăţii şi al „dezvoltării personale“ în care au crescut. Aşa cum afirmam şi mai înainte, le place dimensiunea „bio-eco“ a tradiţiei, dar fac abstracţie de cei care contribuie la men­ţi­nerea ei efectivă. Sunt foarte exigenţi în ceea ce priveşte derapajele politice ale cle­rului. BOR are o imagine pentru ei, care ar trebui cultivată cu un PR de mul­ti­na­ţională. Sunt extrem de critici faţă de ie­rarhia ortodoxă cu girofar, care nu ma­nifestă niciun strop de empatie faţă de pro­blemele reale ale societăţii, dar em­pa­tici faţă de anumite figuri pitoreşti, folclo­rizate, ale călugărilor şi clerului.

 

Ei reprezintă cel mai nou produs al mo­der­nităţii româneşti, prin cultura sinelui, exal­tarea subiectivităţii individuale, pro­mo­va­rea unui individ care se reclamă a fi con­ştient de singularitatea aspiraţiilor şi in­te­resului său social. Această tendinţă se dez­voltă odată cu omogenizarea modului de viaţă, cu ştergerea relaţiilor sociale de al­­tă­dată, y compris a celor moştenite din co­munism. Dar cel mai important lucru, pe care ţin să-l subliniez, este acela că au un alt raport cu timpul şi cu spaţiul. Tim­pul lor este limitat şi înseamnă bani. Ei sunt prima generaţie din această ţară care au „liniarizat“ timpul, l-au transformat în re­sursă existenţială. Nu mai pot înţelege no­ţiunea de timp „ciclic“, aşa cum este pro­­pus de Biserică – Mircea Eliade a ex­pli­cat în detaliu toate acestea. Spaţiul este ra­di­cal schimbat şi el, nu mai sunt înră­dă­ci­naţi nici teritorial, nici comunitar, la fel ca şi colegii lor din Occident. Nu contestă ideea de Dumnezeu şi de divinitate, în ge­ne­ral, doar că e vorba de un Personal Je­sus, cu gândul la celebrului hit Depeche Mo­de, cu cheile la purtător. Iar autoritatea istorică, oficială, tradiţională a BOR (sau cum do­riţi dumneavoastră, dragi cititori, să-i spu­neţi) este contestată deschis în stra­dă.

 

Final deschis

 

Emoţia de la Colectiv se va stinge, tra­ge­dia se va uita, vom avea comemorări anu­ale ale victimelor, un fel de microrevoluţie din 1989. Vor rămâne aceste tendinţe ale ultramodernităţii, dintre care o parte au fost evocate mai sus şi care nu ating doar aspectul instituţional al Bisericii Ortodoxe Române. Sunt semnele unui proces de mo­dernizare de radicală noutate, care ero­dea­ză matricea unei culturi ortodoxe tradi­ţionale. Efectele acestei mutaţii au început să se vadă deja şi se vor amplifica, indi­fe­rent de felul în care va reacţiona în an­samblu Biserica Ortodoxă Română, şi nu doar vârfurile ierarhiei sale. Abia acum România a intrat în curentul de secu­la­ri­zare specific Europei Occidentale, un fel de variantă 2.0 a secularizării, carac­te­ri­zată prin ceea ce sociologul francez Da­niele Hervieu-Leger denumea „pierderea densitaţii memoriei culturale şi religi­oa­se a unei naţiuni“. Nimic nu va mai fi ca înainte. Poate doar micile biserici din lemn, pierdute pe dealurile Olteniei şi Tran­sil­vaniei, murind încet sub soarele de vară şi zăpada de iarnă. Iertaţi patetismul de fi­nal. Se apropie Crăciunul.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22