De același autor
Emisiunea Tout le monde en parle, realizată de Thierry Ardisson, a fost liderul necontestat al emisiunilor de divertisment din Franţa între 1998 şi 2006. Locul său a fost luat de On n’est pas couché. Thierry Ardisson este un bărbat brunet, de tip mediteranean, fiind originar de altfel din Nisa. Marca sa caracteristică, imaginea sa televizuală era construită pe negru, pe sobru – i se spunea, de altfel, în presă, „Omul în negru“ sau, pur şi simplu, „Omul negru“. De ce aceste precizări? Jonathan Lambert, autorul „salutului românesc“, era îmbrăcat în negru nu pentru a fi „negru la faţă ca un ţigan“, după cum scria pe un ton justiţiar un ziar românesc, ci pentru a încerca să imite în mod ironic şi să deconstruiască, în acelaşi timp, negrul, imaginea de marcă a vedetei de televiziune Thierry Ardisson. Cine este la rândul său Jonathan Lambert? Un nume important al pieţei de divertisment din Hexagon, un personaj complicat, talent incontestabil, activ în teatru, radio, televiziune, cinematograf. Jonathan Lambert a jucat întotdeauna cartea personajului enervant, decalat în raport cu realitatea, dar şi cu invitaţii prezenţi în studio, făcut să enerveze şi să fie enervat de către ceilalţi pentru a-şi găsi astfel substanţa comică.
Tout le monde en parle şi emisiunea care a preluat mai mult sau mai puţin „modelul“ impus de Thierry Ardisson, On n’est pas couché, sunt greu de înţeles dacă nu eşti familiarizat cu Franţa şi cu spiritul francez de a fi în lumea virtuală a televiziunii. Se poate discuta despre lucruri serioase cu un zâmbet asasin pe buze – cam aşa ar fi putea fi definit credo-ul lui Thierry Ardisson.
Emisiunea sa era plină de gesturi rituale şi fraze care au intrat în folclorul audiovizual francez. Pentru cei care au avut răbdarea să urmărească toată înregistrarea cu bucluc, Jonathan Lambert ironizează prin jocul de cuvinte salut romain / salut roumain una dintre celebrele formule utilizate de Thierry Ardisson. Acesta din urmă, înainte de a întrerupe emisiunea, a depus ca marcă înregistrată unele dintre formulele „rituale“ care erau sarea şi piperul şoului, la pachet cu conceptul emisiunii. Când se spune că „le salut romain“ (practicat de Ardisson) este înlocuit cu „le salut roumain“ este vorba nu doar de un joc de cuvinte, ci şi de o satiră la adresa vedetei Ardisson.
Această criză capătă valoare de exemplu şi arată felul în care va evolua comunicarea interculturală în Europa. Pe de o parte, Marele Inflamator de orgolii naţionale numit Internet va scurtcircuita timpii de reacţie calmă, ponderată în astfel de cazuri. Ce este mai uşor decât să înjuri pe blog, cu onoarea de român inflamată la roşu în vârful buricelor degetului, când oricum nu poţi înţelege contextul real al acţiunii. Pe de altă parte, formele de dreptate practicate de noii haiduci virtuali (steagul românesc fluturând victorios pe site-ul Le Monde, de exemplu) nu vor face altceva decât să întărească percepţia că România este un cuib al infractorilor pe Internet – ceea ce iarăşi nu este drept. Talentul informatic individual merită cauze mai bune, mai ales când este dublat de o conştiinţă naţională reală, cum a fost cazul acum.
Mărul discordiei, adevărata provocare pentru toate popoarele Europei, nu se va schimba însă. Romii sunt cetăţenii români, prin naştere şi cartea de identitate pe care o prezintă la fiecare vamă sau control de identitate efectuat pe străzile Parisului sau ale altui oraş european. Prezenţa romă este o realitate la Paris, ea nu poate fi ignorată. Poate fi chiar şi ironizată. Dacă vom prezenta reacţii oficiale de fiecare dată când un comic mai deochiat face glume pe seama ţiganilor, vom adânci stereotipurile occidentale în loc să le combatem. Mai ales atunci când nu înţelegem contextul profund al unei emisiuni, cum a fost cazul acum.
Putem însă să ne dăm seama acolo unde există exagerări, de o parte şi de alta. Organizaţiile antirasism şi marile ziare franceze au luat act de tratamentul aplicat românilor, în ansamblu. Fiecare înţelege acum ce doreşte. Dacă mai este ceva de înţeles. //
